Ovidiu Balint

Ovidiu Balint

am uitat chestia aia faină. ai spus tu ceva.
Featured Image

Flash-uri din vremi de pandemie / Săptămâna F

Hei, tramvai, tramvai

Nu orice fel de tramvai. Tramvaiul electric spre Podgoria Aradului. Spre Ghioroc, Pâncota și spre Lipova. Desființat după Revoluție. L-am redescoperit pe Facebook, l-am și postat. Într-o imagine, e oprit la Covăsânț. Acolo, în satul acela ne pereche, cu deal și vale, m-am născut eu. L-am evocat, cu câțiva ani în urmă, într-un text. Pentru că tramvaiul trecea pe lângă ferestrele casei în care m-a născut mama. Cu moașa Roza. Casa există încă. Iată textul:

Tablou de iarnă

Mi-aduc aminte curtea din jurul casei albe
Tata o traversează obosit de așteptare
Mâinile lui rugătoare, noaptea sticloasă
Turma cerului mare și pufoasă
E-n aer o aromă de miere și de lapte
Colindătorii s-au pierdut de mult în noapte
Trenul huruie la geamuri aburinde
Țipă de durere mama, lampa s-aprinde
Bradul înflorit de ziuă numără anii
În prag de sărbători suave, sfinte
Filmul se derulează numai înainte
În casă simt miros de cozonaci cu nucă
La ferestre un cer cu lună plină
Sora mea imploră sora ei să vină
Nu deschid ochii încă, sînt cuminte
Așa vreau să-i păstrez pe toți în minte
Deși tata va povesti apoi în seri cu spume
Cum m-am născut cu ochi deschişi din hume
De sora mea febrilă căutînd un nume
Și, în sfirșit, m-aud și eu ca-n filme bune:
Ce ai avut în gînd, o, mamă între mume
Atunci cînd m-ai adus pe mine-n lume?

Când veneam din Arad opream la stația din centru. Prima oprire era la moară, iar a treia la Halta Nr. 2.
Mama funcționa la Școală Specială de Surdo-muți din Șiria (nici școală aceasta nu mai există!), unde era colegă cu poeții Mircea Micu și Francisc Vinganu, dar și cu Doina Vintilescu, mai târziu profesoară de pedagogie la Universitatea din Timișoara. Făcea patru călătorii pe zi pe ruta Covăsânț – Șiria. În copilărie, o așteptăm în stație, mereu cu mare drag. Îmi aducea biscuiți umpluți cu cremă de cacao “Eugenia”. Pe vremea aceea, un dulce ieftin și foarte bun, care la mine funcționează și astăzi, exact ca madlena lui Proust.
Sora mea călătorea și ea de la Covăsânț la Șiria unde era învățătoare. Era colegă cu Virgil Vintilescu, mai târziu profesor la Universitate, la Timișoara, și cu Miron Ionescu, mai târziu profesor la Universitate, la Cluj-Napoca.
De la Ghioroc venea la Covăsânț, tot cu tramvaiul, profesorul meu de matematică, Dumitru Golumbeanu. Îl admiram mai ales pentru că era un bărbat frumos, din matematică oricum nu înțelegeam nimic pe atunci și nici acum.
Liceană fiind, tânjeam după călătoriile cu tramvaiul. Deoarece eram internistă, mergeam acasă mai rar. Cât îi mai invidiam pe “externi”, pentru că puteau călători zilnic cu tramvaiul.
Ce păcat că “Săgeata verde” nu mai există. Maramureșenii au păstrat Mocănița. Noi, arădenii, nu. Ne-am grăbit să renunțăm la trecut. Un trecut care ar fi făcut Podgoria Aradului mai pitorească și mai atrăgătoare. Pe drumul vinului lipsește ceva. Și de aceea, satele din podgorie, Covăsânțul cu siguranță, s-au depopulat masiv. Dar cine mai are acum ochi să vadă, urechi să audă? Și să regrete. Podgorenii cu ale lor, noi, orășenii, cu ale noastre. Mare păcat!

 

Lucia Cuciureanu, dintr-un Arad nedefinit

Facebook Comments