COROLA – nu corona – DE MINUNI A LUMII

Vestea bună este că Hristos e viu. Vestea rea este că tot în pandemie și tot în auto-izolare ne aflăm oriunde am fi. La mijloc de bun și rau, acum că a trecut sărbatoarea, cu evlavia, entuziasmul și îmbuibările ei, este bine să ne întoarcem cu gândul la viitor. Adică tot la trecut, căci, poimâine, dacă îl mai apucăm, și azi și maine tot ieri vor fi. Timpul e ca apa, se aduna mereu în locul cel mai de jos, sau asa cum l-a întrebat Dumnezeu pe Iov: “Cine a deschis un loc de scurgere ploii?” (38:25)
În anii de liceu, plecam de la Moise Nicoară pe malul Mureșului în sus. La piața cu “casa americanei” coboram pe strada Barbusse. Acolo locuia tutorele meu, de la care am luat ani de zile meditații particulare. Îl găseam în fundul curții, într-un putric în care încăpea doar un pat cu un raft de cărți deasupra, o scândură în loc de masă de scris și, la mare strâmtoare, scaunul pe care stăteam eu. Oh, ca să nu mai spun că acolo, întregul univers se învârtea pe degetul cel mic al bătrânului meu dascăl.
V.V. Moisescu, tatăl primului primar liber ales al Aradului, a fost profesor, matematician, teolog, piramidolog, poet și scriitor. A mai fost și deținut politic, luandu-și “doctoratul” cu un proces verbal de 25 de ani temniță grea și, apoi, ca deratizor la Sanepid. Poate, fiindcă studiase limbile ebraică, greaca și latina în profunzime, era cel mai calificat să discute cu rozătoarele subpământene ale orașului. Pe mine m-a învățat însă tot ce n-aș fi putut învăța nicăieri altundeva: sensurile din original ale Scripturilor, corespondențele din Marea Piramidă a lui Keops, cvadratura cercului, armonia universală și, ca să intru în subiect, precesiunea echinocțiilor.
Ce este aceea precesiune? Este fenomenul dovedit matematic de Euler și prezis cosmic de Einstein, anume că axa de rotație a unui corp în mișcare se rotește la rândul ei în jurul altei axe. Ca atare, orbita eliptică a pământului descrie o rozetă, ajungând în aceeași poziție o singură dată la fiecare 25.772 de ani siderali. Între timp, fiecare zi și fiecare an pe pământ sunt diferite de toate și toti ceilalți. Ah, și noi ne ciondrănim pe Facebook că anul zero al erei noastre a fost inexact stabilit și că Paștii ortodocși sunt mai exacți ca Paștii catolici sau invers! Astronomii însă știu că cea mai exactă perioadă de referința pentru timp este precesiunea echinocțiilor.
Acum trei zile, astronomii de la ESO (European Southern Observatory) și-au publicat concluziile a peste treizeci de ani de observație a stelei S2. Este un astru cu un diametru de șapte ori mai mare ca al soarelui și o masă de cinsprezece ori mai mare. Se rotește în jurul super masivei găuri negre presupusă a fi în centrul Caii Lactee pe o orbită cu durata de șaisprezece ani care, la rândul ei, se rotește ca în imaginea de mai sus. Splendid, nu-i așa? Și noi ne temem și suferim de pe urma unor viruși infimi care se învart în jurul nostru dar nu știm să ne extaziem de aștrii gigantici care ne învăluie în dansul lor celest. Poate ar fi mai benign să luăm aminte la una din întrebările prin care Dumnezeu i-a răspuns lui Iov:
“Sau cine i-a pus [pământului] piatra din capul unghiului, atunci când stelele dimineții izbucneau în cântări de bucurie, și când toți fiii lui Dumnezeu scoteau strigăte de veselie?” (38:6-7)
Pe mine, V.V. Moisescu m-a învățat că “piatra din capul unghiului” e simbolizată de vârful lipsă al Marii Piramide, “Biblia de piatră”, cum îi spunea el, și că, în original, se citește că stelele dimineții “dansau” înaintea Creatorului. Dansau rondoul precesiunii. Exact așa cum, o dată pe an, o razș de soare pătrunde în Piramidă, dansând în sarcofagul gol din camera de dedesubt.
(Potrivit unui maror ocular, de Paști, Constantin Brâncuși potrivea una din Păsările sale sub lucarna atelierului său parizian astfel încât la ora amiezii o rază de soare o izbea în creștet, fulgerul ei prelung orbindu-i pe vizitatori.)
E miezul nopții și nu știu cum să închei. Ies pe balcon, întuneric senin. Găsesc Steaua Polară. Stiu de la Bunica Eva că se află în prelungirea de cinci ori a “osiei” din spate a Carului Mic. Și, într-un moment de dilatare temporală, parcă văd cel mai fix punct vizibil nouă, rotindu-se. Noaptea asta este deci cea de acum 25.722 de ani tereștri la vârful axei noastre de rotație. Iar din iazul de la marginea urbei răzbate orăcăitul broaștelor, ca în fiecare primăvară.

 

 

 

Michael Iovin, Portland, Oregon, USA

Facebook Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *