Update: Am găsit o fotografie cu Maestrul Eliodor Rău, dirijând chiar în sala Filarmonicii din Arad.
Antescriptum: N-am găsit nici o fotografie cu el pe internet. Ca un idiot nu am nici eu una.
Când l-am cunoscut, a făcut o plecăciune în faţa mea. Apoi mi-a strâns mâna, privindu-mă cu ochii lui deschişi la culoare, mai ales din cauza sufletului. Când a murit, am plâns. Nu am putut să îi fac o plecăciune ultimă. Eram ocupat cu viaţa mea. Atât de ocupat, încât nu i-am ascultat niciunul dintre puţinele concerte înregistrate.
Când l-am cunoscut era prin 1993. Se întorsese din Germania. Eu eram un tânăr jurnalist, pe la ziarul „Timişoara”. El era un celebru dirijor. Pusese, în viaţa lui, cel puţin o cărămidă la fundaţia a două orchestre filarmonice din România: Ploieşti şi Arad. Auzisem de el. Îi văzusem numele pe vechile afişe ale orchestrei filarmonice arădene. Probabil că am şi fost la concertele dirijate de el, pe vremea din care îmi aminteam că îmi dădeam în leagăn iubita, pe care mi-a furat-o cel mai bun prieten.
-Rău! Da’, bun!, se prezenta scrutându-ţi privirea ca un dascăl care ştia că poate să facă din tine un elev bun, ori măcar unul silitor. Întotdeauna avea un zâmbet larg, cât o viaţă trăită la un picnic, şi cu suferinţele, şi cu bucuriile cotidiane.
Când l-am cunoscut nu ştiam ce făcuse în Germania. După ce şi-a asigurat încrederea lui, pe baza respectului meu, mi-a arătat o fotografie în care era om de serviciu la un supermarket în Munchen. Râzând de iluzia dezamăgirii mele, mi-a fluturat, în sfârşit, mândru, unul dintre afişele care atestau că a dirijat şi la Munchen. Fusese unul dintre discipolii recunoscuţi ai lui Sergiu Celibidache.
Ştia să cucerească.
M-a cucerit într-atât, încât şi acum, după moartea lui, îmi vine să îmi arunc braţele în largul trupului meu şi să strig: trăiesc!
Ştia că suferă. De muzică şi de Arad. Dar nimeni nu înţelelegea suferinţa lui. Ba, chiar, râdeau pe seama suferinţei lui.
Ştia să se revolte. Mai ales împotriva prostiei şi a inculturii. Dar, în mod special, ştia să se revolte împotriva propriei inactivităţi!
Ştia să iubească viaţa. Se îmbăta cu prietenie şi se iubea cu dorul de prietenie.
Din 1993, de când l-am cunoscut eu, şi până a murit, nici o autoritate publică locală nu a vrut să îi asculte părerea. Era artistul plăcut, apoi hazliu, apoi ciudat, apoi enervant, apoi plictisitor. De evitat într-o întâlnire. Şi într-o discuţie.
Ar fi vrut să scriem o carte, în care el să îmi acorde un interviu. Pentru că vorbeam aproape zilnic cu el, eu l-am crezut nemuritor.
Din această cauză, eu am aflat de moartea lui atât de târziu, încât uitasem să mă întreb de când nu îmi mai fusese dor de el. Mi-a fost ruşine să citesc un anunţ anonim, într-un ziar, despre trecerea lui.
Nu am apucat nici să îi duc o floare.
A murit într-un spital din Arad. Aproape neştiut.
Nimeni nu a făcut nici un comunicat.
E normal. Doar a murit un artist.
Dar dacă aş fi dat un anunţ că a murit Dragostea Faţă de Spectator? Aţi fi venit la înmormântare? Cu siguranţă că nu!
Cum să veniţi la înmormântarea dirijorului care a murit cu publicul în suflet? Simplu! Cu sufletul! Pentru că, apropos, ura florile acordate dirijorului!
O plecăciune, Maestre! Târzie, dar nu ultimă!
P.S. Presa a scris la moartea Maestrului că a fost unul dintre cei care s-au împotrivit Imnului actual al României. Nici asta nu au înţeles. Că el şi-a dorit un Imn al României. Atât. Dar, cât îşi dorea să lupte pentru Imn!
Facebook Comments Box