Majoritatea cunoscuţilor mi-a spus că mi-am băgat mortul în casă aducându-l pe Virgil Iuga în echipa de management cultural, la Teatrul Vechi. Poate şi asta mi-a plăcut la el: că are mulţi duşmani. Ceva calităţi o fi având el, de a adunat atâţia împotriva lui.
Ştiam de Formaţia Carusel, în care cântase prin tinereţi, ştiam şi că e un bun muzician, iar, la un moment dat i-am propus să o lansăm pe fiica lui, Claudia Iuga, tocmai la Festivalul de muzică uşoară de la Mamaia. Două ediţii, la rând, am participat cu Claudia Iuga şi cu Virgil, la Festivalul de la Mamaia. Prima oară, la secţiunea interpretare, iar a doua oară la secţiunea compoziţie, cu o piesă gândită şi orchestrată de Virgil. În ambele dăţi, Claudia fusese îmbrăcată de Casa de modă ELLIS. De ambele dăţi au urcat pe podiumul de premiere, fără să ia, însă, Marele Premiu. La a doua participare am şi înţeles de ce: dirijorul şi compozitorul Ionel Tudor i-a zis lui Virgil „ce căutaţi aici? Voi sunteţi în altă lume!”. A fost primul dintre complimentele pe care le-am auzit la adresa lui.
Cred că atunci s-a şi născut ideea de a crea un supergrup de rock. Fiindcă după Festival, toţi participanţii, dimpreună cu alte vedete aflate pe litoral atunci, s-au mobilizat pentru o petrecere de pomină. Invitaţia o primisem pe la ora 23,00. Se cărau boxe, amplificatoare, instrumente, microfoane… ce mai, ca în tinereţe, pe o terasă care era disponibilă. Eu, cu Teo Boar, Claudia şi cu Virgil am nimerit tocmai la prima masă în faţa scenei. Pe terasă, ciorchine de vedete din lumea muzicală. Concertul petrecerii a început, iar Virgil s-a dus la o masă înţesată cu muzicieni, din care se creşteau stalagmitele amintirilor lor. Nu mai ştiu care dintre concurentele din Festival s-a dus la microfon şi a băgat o părere în undele sonore: voi cânta o piesă pe care nu cred că o poate cânta cineva din cei de faţă! Erau pe-acolo cei de la HOLOGRAF, de la Direcţia 5, Compact…Şi a început să cânte celebra „Kiling me softly”. Singură. Toţi au luat-o ca pe o jignire, iar în minutele următoare s-a născut pe scena improvizată un supergrup: cu Virgil, cu Ionel Tudor, cu Berti Barbera, cu Teo Boar… şi nu mai ştiu câţi alţii.
Apoi, la una dintre ediţiile Zilelor oraşului, am vrut să-l invităm la Arad pe Peter Green, fondatorul Fleetwod Mac. Primarul de atunci m-a întrebat cine e tipul şi a zis că ar fi mai bine să vină Jennifer Rush. Cum banii au alte gusturi, ne-am conformat şi am lansat invitaţia. Membrii trupei care o acompania urmau să vină din Suedia, Danemarca şi Finlanda. I-am zis lui Virgil să îi aştepte la aeroport în Timişoara. L-am înarmat cu o hârtie mai mare, pe care am scris numele celor aşteptaţi. Nişte pletoşi înălbiţi în muzică şi amintiri s-au apropiat de chelia şi barba albă ale lui Virgil, care tronau deasupra hârtiei de aceeaşi culoare, ce adăpostea numele aşteptate: Concorde, tu eşti?, l-au întrebat în româneşte. Da, erau toţi muzicieni cu origini româneşti, ba chiar şi vreo doi arădeni, emigraţi care pe unde şi care colaborau atunci cu diverşi artişti de pe mapamond. Porecla de Concorde şi-o dobândise prin tinereţe. Nu prea seamănă cu celebrul avion. Bănuiesc că i s-a tras de la înălţimea fizică, unde a urcat şi înfumurarea afişată intenţionat. Nu ştiu ce îşi aminteşte Jennifer Rush din beţia continuă de la Arad, unde, inclusiv în concert, o ladă pentru instrumente i-a fost sprijin împotriva ameţelilor bahice. Dar, ştiu că îl cerea pe Concorde să fie în permanenţă în preajma ei.
Supergrupul de rock s-a născut, parcă, dintr-un firesc. Toţi viitorii membri erau deja angajaţi în proiectele proprii. Însă, căutau şi altceva. La o cafea, împresurată pentru intimidare cu mai multe beri, poetul Vasile Leac a fost naşul de nume al trupei: Narval, a zis el! Este printre cele mai spectaculoase şi cele mai rare apariţii!, a continuat ca motivare. Noi am mai adăugat Project, fiind un proiect, nu neapărat o trupă stabilă.
Prima formulă a început repetiţiile în Casa Hirschl, pe instrumentele pe care le avea fiecare dintre ei. La clape şi voce, Virgil Iuga (Concorde); la chitară electrică şi voce, Teo Boar, pe atunci implicat în mai multe proiecte, cu Ioan Gyuri Pascu, Pasărea Colibri etc.; cealaltă chitară electrică şi voce, Adi Igrişan (Baciu), membru al trupei Cargo; tot de la Cargo a intrat în proiect Tavi Pilan, la tobe; primul basist a fost Dan Miron. La scurt timp, în locul lui Dan a venit la bass Alin Achim, tot de la Cargo. Câteva luni de repetiţii, set nou de tobe, musai clape Hammond, musai altă chitară electrică, musai altă chitară bass, şi primul repertoriu prezentat la Festivalul de Rock Port Arthur. Presa muzicală românească spera ca supergrupul să se impună rapid şi să nu copieze ritmul apariţiei mamiferului care a inspirat numele trupei.
Vreme de vreo doi ani istoria pereţilor Teatrului Vechi şi ai Casei Hirschl a fost îmbogăţită cu muzica din repetiţiile NARVAL-ului. S-a început lucrul chiar şi la primul album, cu compoziţii proprii, nu doar cu cover-uri. Între timp am dat o raită şi prin Ungaria, pe la Pecs, cu un concert la Zilele oraşului ungar, însă momentul de glorie al supergrupului Narval Project a fost tot la Arad, când a cântat în deschidere la concertul lui Kevin Costner cu trupa lui de country-rock, Modern West. Atunci au şi primit cel mai frumos compliment, tocmai de la Kevin Costner: „ar fi trebuit să cântăm noi în deschiderea concertului vostru!”
Narval Project a fost un experiment reuşit! Spectaculozitatea supergrupului NARVAL Project a respectat maiestuozitatea rarei apariţii a mamiferului de la care a împrumutat numele. A fost cât o respiraţie de narval, dar a impresionat cât o amintire de neuitat!
Şi, cine ştie, poate va mai ieşi o dată să respire, că doar n-o să ţină atâta prin adâncurile sufletului dăruirea muzicii!