Interviu imposibil cu domnul Schengen

Priveam pe furiş, pe ecranul laptop-ului, să nu scape nici o rază albastră către ochiul veşnic prezent al doamnei mele, care să trădeze bucile şi ţâţele ce îmi năvăleau în priviri din ţarcul reţelelor de socializare. Când, nişte lătrături ca la urs m-au făcut să fug la poartă. M-am împiedicat în papuci, afară ploua rece şi mărunt, câinii puţeau a umezeală de păr, ziua îşi trăgea lumina sub plapumă. Ce mai, apocalipsă locală! Aprind becul din curte şi, printre boturile câinilor care mârâiau, deschid poarta.

Afară, pe trotuar, un ins voluminos, înmuiat în ploaie, de parcă şi pălăria i se lipise de gulerul ridicat al unui costum albăstrui, parcă. Nu puteam să-l invit în tindă, fiindcă în spatele meu erau cei trei câini. El, în ploaie, eu, sub cele câteva ţigle care dădeau spre stradă. Fiind în Ungaria, nu ştiam cum să-l salut, în ungureşte sau în româneşte.

-Salut!, îmi zice, în timp ce i se scurgeau în gură picăturile căzute de pe borul pălăriei.

-Bună seara! Ce doriţi?, întreb eu după ce văd că are sub un braţ nişte hârtii umezite bine de ploaie.

-Mă numesc Schengen, îmi întinde el o mână rece, deşi ţinută în buzunar. Mergeam spre România, dar coada la vamă e până aici, în Bătania.

-Dom’le, pe ploaia asta ai timp de glume? Schengen e oraş! Ce vrei?, întreb cu gândul că am lăsat deschis ecranul laptop-ului şi vede până şi mâţa la ce mă uitam pe net.

-Eşti român?

-În ce limbă vorbim?

-Ce legătură are?

-Păi, dacă vorbesc cu dumneata în română sunt român!

-Nu e sigur!, mi-o trânteşte ca o lovitură de as în acest ping-pong verbal.

Nici nu ştiam cum să-l contrazic!

-Vezi, te-am derutat!, îmi zice. Aşa e şi cu intrarea!

-Ce intrare, dom’le? Că nu te-am invitat niciunde să intrii!

-Atunci, tu de ce vrei să intrii?

-Unde să intru, dom’le?

-În spaţiul meu!

Nu-mi luasem nimic pe spate, că ieşisem ca la urs, iar umezeala mă strângea de umeri.

-Dom’le eşti tâmpit? Ce spaţiu? Unde e spaţiul tău?

-De exemplu şi aici, în Ungaria!

-Aşa, şi?

-Cum ai intrat?, mă întreabă!

Câinii mârâiau din ce în ce mai tare, de dincolo de poartă. O clipă mi-a trecut prin cap ideea să scap poarta deschisă. Dar, imediat mi-am amintit că va urma o luptă pe viaţă şi pe moarte între câini, care e şeful în curte. De ce dracu’ nu i-am castrat? Ca să mă apere de hoţi, îmi răspund tot eu.

-Dom’le, ce vrei, de fapt?

-Facem un sondaj de opinie. Vrei să intre România în spaţiul meu, Schengen adică?

-Sigur că vreau! răspund peste el. Dacă România era în Schengen nu era coada la vamă cât zici că e.

-Nu asta te-am întrebat! Coadă au şi câinii tăi, bănuiesc.

-Ce legătură au câinii? Pleacă dracului de-aici, idiotul naibii!

I-am întors spatele, am deschis poarta, am intrat printre boturile rânjite ale câinilor şi i-am trântit poarta, de s-au lipit şi stropii de ploaie de ea.

-Voiam să negociem nişte răspunsuri pentru sondaj! E important!, îmi strigă el de dincolo de poartă.

Tu-ţi negocierea mă-tii!, mi-a scăpat printre dinţii rânjiţi de frig.

Intru în casă. Tipul bate în fereastră. Câinii urlă ca la stână. Fug să închid laptop-ul.

-Cine e?, mă întreabă doamna mea.

-Un dobitoc, cu ceva sondaj, îngaim eu în drum spre fereastră, să o deschid.

-De Austria ai auzit?, strigă individul de pe stradă.

-Ce să aud, mă? Îmi tremurau mâinile de nervi, încercând să găsesc mânerul ferestrei.

-Ce părere ai de Austria?

-Pleacă în mă-ta, de-aici!, i-am urlat fără să mai deschid fereastra.

Brusc s-a lăsat o linişte de ploaie măruntă. Câinii se scuturau de apă. Dar nu plecau de la poartă. Printr-o fantă a perdelei îl vedeam pe ins, adăpostit sub streaşina casei noastre. Îl ploua puţin pe burta cămăşii, dar hârtiile le ţinea strâns sub braţ. N-a mai zis nimic. Nici eu.

Facebook Comments Box
WP2Social Auto Publish Powered By : XYZScripts.com