Povestea infiltrărilor agenţilor acoperiţi, ai diverselor servicii secrete, în toate domeniile din care societatea românească poate obţine bani, seamănă ca două tulpini de virus cu cel al gripei: revine în fiecare toamnă şi iarnă, unii ne vaccinăm, alţii nu, primăvara ne trece, oricum, iar vara le încălzim la soare ca să poată renaşte din altă tulpină.
Acum se descoperă că Securitatea avea, sau controla, încă de pe vremea comuniştilor cele mai profitabile societăţi comerciale din România, cum ar fi cele de export, cele forestiere, cele din energie şi aşa mai departe. Îmi vine mie să râd, dar culmea ironiei este că aceste descoperiri le fac tocmai ziariştii care sunt plătiţi de marii oameni de afaceri români, proveniţi tocmai din afacerile pe care le acoperea cu o pătură socială chiar fosta Securitate.
Cel mai mult îmi plac, însă, deconspirările! Ofiţerii acoperiţi sunt răsăriţi la vederea cu ochiul liber nu în funcţie de anotimp, ci în funcţie de interesele din domeniile respective. Bunăoară, exact în timpul în care presa scrisă din România îşi dădea aproape ultima suflare, după o îndelungă luptă internă a ofiţerilor acoperiţi, au ieşit din boscheţi câteva nume sonore ale jurnalisticii, care semnau condica de prezenţă la câte un serviciu, cică secret. Partea frumoasă a fost că au şi recunoscut că au avut o misiune, dar n-au specificat în ce a constat ea. A fost uşor de dedus după dispariţia publicaţiilor, a emisiunilor, a televiziunilor, a posturilor de radio pe la care au lucrat, fie ele locale, sau naţionale.
Scărpinându-mă pe burta umflată cu amintiri, au început să-mi chiorăie maţele după câteva. Mai ţineţi minte când ministrul de externe, ăla care nu înţelegea formula apei, declara în conferinţă de presă că va deconspira ofiţeri acoperiţi din presă? După câteva zile a demisionat din motive personale, iar mai târziu a ajuns europerlamentar. Severin, ce nu vă amintiţi?
Dar eu tânjesc după amintiri mai vechi. Prin anii 90’ am scris despre cum au dispărut din conturile filialei Arad a fostei UTC (Uniunea Tireretului Comunist, pentru cei mai tineri) circa 23 milioane lei, în doar trei luni de zile. Valoarea e comparabilă cu cea de acum, dar puterea de cumpărare era mult mai mare. Pe scurt, în ianuarie 1990 s-a înfiinţat Fundaţia pentru Tineret, care prelua activele şi banii de la UTC. În luna mai nu mai era nici un ban, iar clădirile erau deja preluate de alte cercuri de interese. Foştii conducători ai Fundaţiei au ajuns manageri în primele corporaţii care au pus piciorul columbian post-revoluţionar în România.
Apoi, tot prin anii 90’ eram la una dintre primele televiziuni locale prin cablu, care a dat naştere nepoatei prin satelit. Ceva simpozion. Ne spunea unul dintre primii sociologi care conducea una dintre primele societăţi de sondare a opiniei publice: urmăriţi în ce surse media îşi face reclamă ENEL, iar după aceea întrebaţi-vă care este concurentul datorită căruia ar avea nevoie de publicitate. Nu mult după aceea ENEL s-a spart în mai multe companii, din care unele s-au şi privatizat.
O altă amintire după care mi se face foame este aceea în care un amic îmi povestea cum bunicul lui, care avusese o funcţie foarte importantă în fostul Partid Comunist, îl trimisese la o întrunire de taină pentru a încasa nişte fonduri cu care să îşi înceapă o afacere.
Mai târziu, pe la sfârşitul deceniului 9 al fostului secol, făceam o serie de interviuri prin penitenciare, căutând cazuri speciale. Aşa am dat de un fost revoluţionar din Arad, care ispăşea o pedeapsă minoră pentru un furt din ajutoarele venite în România. Îmi zice: Securitatea a avut trei variante de acaparare a Puterii: înăbuşirea revoltei prin forţă, acapararea puterii politice prin provocarea înfiinţării mai multor partide politice şi acapararea puterii economice prin preluarea fondurilor controlate de Securitate, inclusiv ale celor deţinute de partidul unic. Râsul meu s-a ruşinat repede după ce am scris un articol ironic despre această dezvăluire. Încet, încet nu se mai ruşinau ei şi râdeau de creduli ca mine. Vorba aceea din banc: da’ ce, aţi fi vrut să ajung preşedinte? Dom’le, unul dintre noi a reuşit!, a fost răspunsul.
O altă amintire pe care mi-aş mânca-o pe nerăsuflate este cea legată de dezvăluirile pe care mi le-a făcut un pilot de vânătoare. Omul era revoltat că MIG-urile româneşti se prăbuşeau pe rând din cauza nepăsării generalilor din Armata Română. A intrat în CADA (cine-şi mai aminteşte de prima formă de protest din Armata Română?) şi a fost scos la vatră. Căzuse el în dizgraţia serviciilor, înaintea avionului supersonic pe care îl pilota.
Iar ultima dintre amintirile care îmi stă încă în gât povesteşte despre modernizarea şi adaptarea afacerilor Securităţii la cerinţele Serviciului Român de Informaţii. Descoperisem un matrapazlâc de vreo 200 (două sute) de milioane de dolari desfăşurat prin paradisuri fiscale şi am solicitat şi opinia SRI, dintr-o prostie care îmi spunea că ar fi o afacere care ar fi de interesul siguranţei naţionale. Şeful SRI m-a ascultat cu răbdare, iar după o săptămână l-am văzut la cheful organizat de cel care făcuse afacerea de prin Caraibe.
Acum, după ani şi ani, e rândul justiţiei. Din Justiţie nu se fac bani. Dar nici nu se recuperează nici un sfanţ. Deci, e profitabilă şi justiţia. Judecătorii fac muncă de procurori, iar procurorii gândesc sentinţe, pe care le comunică surselor de presă care îşi dezvăluie din când în când câte un ofiţer acoperit.
Închei tot cu o amintire, care parcă s-a născut ieri, desi trăieşte în huzur de acum două decenii. Îmi acorda un interviu un fost procuror general de la Curtea de Apel Timişoara. Simeon Murgu se numea. Mă scarpină necuratul cu coarnele să-l întreb de comparaţia dintre justiţia din România şi cea din Statele Unite. Comparaţia mi s-a părut fabuloasă, cu atât mai mult acum, după atâta vreme când încă e valabilă. Să presupunem că în România şi în SUA se fură câte o eprubetă cu lichid seminal (adică spermă) de la un armăsar de rasă. În România şi în SUA se inseminează câte o iapă. Şi hoţul din România şi hoţul din SUA se aleg cu câte un mânz. Amândoi mânjii participă la curse cu pariuri. Proprietarii hoţi se îmbogăţesc din pariruri, deschid alte zeci de afaceri profitabile. După 25 de ani se descoperă că averea celor doi provine dintr-un furt inițial. Conform legislaţiei, îmi zicea fostul procuror general, în SUA statul confiscă toată averea dobândită, iar în România se confiscă… eprubeta!
În acest context, aşa-i ce interesante sunt arestările şi condamnările televizate? În lume circulă două vorbe celebre pentru cazurile când vrei să descoperi adevărul: urmăreşte banii, sau urmăreşte femeia. În România, când se descoperă banii, apare femeia, iar când se descoperă femeia, dispar banii. În România ar trebui să urmărim serviciile secrete. Dar cine să o facă? Poate un alt serviciu secret, infiltrat sub acoperire între celelalte. Acoperit cu bani de la buget, normal!