Despre cum e să fii român cu domiciliul în Ungaria

„Balint e un nume foarte des întâlnit printre românii din zona Bihorului şi înseamnă Valentin”, m-a şocat un notar din Ungaria acum circa 30 de ani când eu încercam să îmi bag numele de familie în faţă, ca un semn de prietenie. De atunci am fost în Ungaria de sute de ori, şi în vizite oficiale, şi în schimburi culturale, ori în vizite private, ori în trecere pur şi simplu. Dar nu mă gândisem niciodată să locuiesc în Ungaria.

De când m-am mutat la Bătania, în Ungaria (Battonnya), românii mă întreabă dacă nu am dispute cu ungurii şi de ce m-am mutat dincolo de graniţă, iar ungurii mă întreabă dacă îmi place mai mult decât în România, fiindcă lor le place mai mult să îşi facă vacanţele în România.

Mutarea s-a produs fără nici o pregătire prealabilă. Ştiam încă din anii 2000, imediat după explozia imobiliară, de febra cumpărării unei case în localităţile ungureşti apropiate de graniţa română. Nu m-a tentat atunci deloc, fiindcă majoritatea făceau investiţia pentru o casă de vacanţă, ori pentru speculă financiar-imobiliară. Preţurile erau foarte mici, faţă de cele din judeţele româneşti de la graniţă. Ştiu români care îşi cumpăraseră zeci de case, în speranţa că le vor revinde la valoarea pieţei din România. Cum piaţa imobiliară s-a prăbuşit au rămas cu mare parte din ele, iar acum sunt părăsite, invadate de buruieni şi degradate. Şi totuşi cer preţuri mari la vânzare. Unuia, de pildă, i s-a dărâmat gardul de două luni, de la o furtună, dar vrea tot 7 (şapte) euro pe metru pătrat de grădină, locul fiind de vânzare de patru ani. Cu buruieni cu tot. Alţii, care îşi cumpăraseră case pentru vacanţă, ori împinşi de la spate de o febră imobiliară la modă, au renunţat demult să mai petreacă la vreun grătar în curte. Ba s-au stricat prietenii, ba s-au reorientat spre altă febră mondenă.

Totuşi, suntem câteva sute care locuim efectiv în localităţile maghiare de lângă graniţa cu România. Cunosc, aşadar, viaţa de zi cu zi de aici. Începând cu liniştea din grădină şi de pe străzi, şi încheind cu preţurile duble, faţă de cele româneşti, la produsele alimentare ori la materiale de construcţii şi la cele de bricolaj.

Însă, de la primele facturi plătite aici pentru serviciile publice, nişte întrebări care nu-mi dau pace mi-au sugerat nişte răspunsuri despre amploarea corupţiei din România. Ungaria importă gaz, curent, ba chiar apă, din România. Mă rog, şi din Rusia importă gaz. Atunci cum naiba preţurile la curent electric, gaz natural şi apă sunt la jumătate faţă de cele din România? La jumătate! Fiindcă bănuiesc faptul că România vinde la preţul de cost al gazului, ori al curentului, ori al apei, la care se mai adaugă şi transportul acestor resurse. Este adevărat că statul ungar le revinde populaţiei la preţuri subvenţionate, dar şi autorităţile române subvenţionează preţurile către populaţie la aceleaşi resurse. Care o fi preţul corect?

Însă, câinii pe care îi am nu au primit covrigi în coadă, ca să umble veseli pe străzi. Preţurile produselor alimentare sunt aproape duble faţă de cele româneşti. Atât la cele proaspete, cât şi la cele procesate. De exemplu, acum, când în România un kilogram de cartofi costă maxim trei lei, în Ungaria costă 6 lei. Iar dacă în Arad un kilogram de salam costă 45 de lei, la Bătania, dacă se găseşte, costă 75 de lei (transformat din forinţi). Dacă nu îl găseşti mai faci 15 kilometri către altă localitate şi îl cumperi la acelaşi preţ, unde sunt două supermarket-uri. Mi s-a spart un furtun la chiuvetă şi a trebuit să îl cumpăr din Ungaria cu echivalentul a 15 lei, deşi la Arad costa 5 lei. Autorizaţiile, aprobările şi montarea centralei termice au costat aproape dublu cât termocentrala, cumpărată din România. În schimb, nu am fost trimis la nici un ghişeu fiindcă am primit toate autorizaţiile şi aprobările pe loc, la mine în curte.

M-am lovit şi de sitemul sanitar ungar. O criză gravă de gastrită acută mi-a provocat un leşin chiar în casă. Două coaste rupte şi capul spart, de la cădere. Ambulanţa m-a dus la cel mai apropiat spital, la circa 40 de kilometri, la Oroshaza. Prima bănuială a fost de atac cerebral. Aşa că analizele le-au început cu o tomografie. Noaptea la ora 2,00. N-am ratat nici o analiză până la diagnosticul final. După trei zile de spitalizare mi s-a spus că într-un interval de trei săptămâni să trimit dovada asigurării medicale din România. Am zâmbit, spunându-le că le-o trimit pe mail a doua zi. Şi ei au zâmbit. Atâta a durat ca să schimb actele între ghişeele de la ANAF şi Casa Asigurărilor de Sănătate, în România. Trei săptămâni. Nu mi-am răspuns nici acum: ce mi s-ar fi întâmplat dacă aveam criza în România?

Pe de altă parte, în fiecare dimineaţă văd microbuse, ori autobuze care duc muncitori din Ungaria la mutinaţionalele producătoare de automotive din judeţul Arad. Fiindcă în Arad nu mai există forţă de muncă, iar în localităţile de lângă graniţă din Ungaria nu prea sunt oferte de locuri de muncă.

Despre Bătania? O localitate cu rang de oraş, care a avut 11.000 de locuitori. Unguri, români şi sârbi. Există biserică ortodoxă românească, biserică ortodoxă sârbă, pe lângă cele catolice şi reformate. Există chiar şcoală în limba română. Azi nu cred că mai sunt 5.000 de locuitori. Am vecini unguri care spun că dacă românii nu ar fi cumpărat case aici, localitatea ar fi dispărut. În schimb, am un singur vecin de casă. Cu care sunt certat. E român, stabilit aici de prin anii 80’. Din cauza unui câine care săpa sub garduri ca să vină la mine în curte, să îi dau de mâncare, luându-se de-asta la harţă cu câinii mei, nu ne mai salutăm.

Câinii mă obligă în fiecare dimineaţă, devreme, să scap de sedentarism, ceea ce mă ajută să văd că la ora 6,00 birturile, care convieţuiesc cu magazine mici alimentare, sunt pline. Inclusiv cu asistaţi social, trimişi la munci de gospodărire de către Primărie.

Scriind la o carte, am aflat că Bătania a avut şi delegaţi cu credenţional la Marea Unire de la Alba Iulia, din 1918. Nu au urmaşi.

Pomii din grădină i-am cumpărat din România. Şi soluţiile pentru tratamentele fito-sanitare. Şi răsadurile de legume, şi seminţele. Anul ăsta vecinii unguri au zis să le comand şi lor. Că-s tare faini şi pomii şi roşiile. O poliţistă de frontieră din Ungaria ne-a cerut reţeta pentru zacuscă.

Au răsărit primele rânduri de usturoi şi aştept să înflorească pomii.

Mă gândesc la românii născuţi în Ungaria, despre care autorităţile din România nu întreabă nimic. Dar, ăsta e alt subiect. Nu ştiu nici acum ce să le răspund românilor despre Ungaria şi ce să le răspund ungurilor despre România.