Televizorul se uita pieziş în ochii mei, în localul pustiit, şi încerca să îmi dezmierde cunoştinţa rămasă intactă cu informaţii despre politica economică românească şi despre economia politicii din aceeaşi ţară cu mine. La un moment dat, un tip, corpolent, îmbrăcat într-un costum gri care îşi pierduse un ac din cele patru, tuns scurt şi care purta ochelari, se interpune între privirile dintre mine şi televizor, văduvindu-mă de plăcerea de a mă lăsa hipnotizat de undele electromagnetice.
-E liber?, mă-ntreabă el arătând cu un deget gros, protejat de un ghiul de aur, către un scaun din faţa mea.
-Vă rog!, îmi caut eu politeţea prin nerăbdarea de a se răzgândi în intenţia de a se aşeza.
Apare şi cealaltă mână a comeseanului meu, în care stătea atârnată o servietă cu iz specific de conţopist. O aşează pe un alt scaun, după care tipul se trânteşte în scaunul care pârâie din toate încheieturile.
-Mă scuzaţi, zice el. E scaunul, ha, ha…
Se întoarce către televizor.
-Ce mai e nou?, întreabă, aşa, ca într-o gară cu trenul nesosit.
-Am pierdut şirul, zic eu cu gândul la pierderea legăturii ombilicale cu televizorul.
-Adevărul e că şi eu. Nu mai ştii de unde să le apuci şi pe unde să o iei – mă bagă el în profunzimea unei peşteri gânditoare. A zis ceva de mine la televizor?, îmi înfige el întrebarea în moalele cunoştinţei.
-Dar, nu vă supăraţi, cine sunteţi?
-Ah, am uitat să mă prezint: Bilanţ. Floricel Bilanţ
Nici n-am simţit cum mi-a scăpat râsul printre dinţi. Jenat, nu ştiam cum să maschez râsul de după o informaţie televizată. N-a ţinut. Ăia transmiteau de la o înmormântare.
-Râdeţi, fără probleme! Nu sunteţi primul şi nici ultimul. Sunt economist de profesie. Din bunic în nepot, începe el o istorisire spontană.
-Bun, dar de ce să spună ceva despre dumneavoastră la televiziune?, arunc eu un colac de salvare pentru conversaţie.
-Păi, acuma vin de la Guvern.
-Şi?
-Le-am făcut bilanţul! Normal!
-Şi?
-Au ieşit bine, bineînţeles. Am înflorit bine! Datele. Că, doar nu degeaba mă cheamă şi Floricel. Tata mi-a dat numele ăsta, că pe el, care era inspector financiar pe vremea lui Ceauşescu îl chema Zbiru. Vă daţi seama când mergea în control şi se prezenta Zbiru Bilanţ… Bunicu i-a dat numele ăsta, că pe el îl chema Alint. A fost şi el inspector financiar şi făceau băşcălie contribuabilii de el, săracu’. Ziceau: ai venit să ne alinţi cu un bilanţ drăguţ?
-Şi, cum au ieşit bine? Că e o sărăcie, de lucesc şi pingelele rupte.
-Tot tata m-a învăţat, zice el, făcându-mi o ocheadă a complicitate. Îmi zicea, Doamne iartă-l!, să nu uiţi Floricel, românului îi place să ştie că va fi mai bine. Nu contează că el o duce prost, pentru că va spune tot timpul că mai rău să nu fie. Important este să fie convins că va fi mai bine. Umfla tata situaţiile financiare de le admirau toţi şefii lui, ca pe balonul lui Jules Verne ocolind Pământul în câte zile vroia autorul. Trei hectare ruseşti nu produceau cât o jumătate de hectar românesc. Nu puteau produce agricultorii, pe cât putea minţi tata. Veneau de prin alte ţări, în schimb de experienţă şi plecau precum veneau: năuci.
-Bine, dar acum e altă situaţie!, încerc eu să atac la baionetă Nu se poate minţi chiar aşa. Pentru că sărăcia se vede.
-Ei, şi ? Pe vremea lui Ceauşescu nu se vedea sărăcia? Şi bilanţul era tot bun.
-Da’, de unde vă vine numele?, virez eu brusc discuţia, pe după colţ.
-Din germanul bilanz, evident, îmi replică el fălos dar mândru. Mai au şi italienii un bilancio şi francezii un bilan. Noi, românii, n-am avut cuvântul ăsta în vocabular. Străbunicu a fost învăţat de un neamţ să socotească şi atâta a ţinut minte, bilanţ. Atâta i-a plăcut că şi-a pus numele aşa.
– Când o să-şi revină economia românească?, mai încerc un bilanţ al discuţiei.
-Da’, pe cine interesează?, îmi răspunde tipul, în timp ce îşi înfigea o scobitoare între dinţii cariaţi.
Cred că am plecat spre casă, după totalul ăsta.