Sfârşitul copilăriei 3 (AMT 27)
înţelegerea, act de credinţă?
http://www.anthologia.ro/#2020-04-10
Dacă tot e postul pascal (fraţii noştri catolici comemorând astăzi/#acum o săptămână# vinerea patimilor) am hotărât, după cum îndemna Iisus, să dau frâu liber imaginaţiei a lumina arcanele creştinismului, exerciţiul introspecţiei concentrându-se treptat în jurul înţelegerii: ce este şi cum are loc înţelegerea. Mulţi dintre noi ştiu pentru că au învăţat la şcoală, au văzut sau chiar trăit unele aspecte adevărate ale realităţii şi totuşi nu par a le integra propriei personalităţi. Fiinţe paradoxale, oameni ai căror discurs teoretic pare a exprima/surprinde clar şi succint adevărul dar ale căror acţiuni practice nu reflectă înţelegerea exprimată.
Oamenii învaţă prin imitaţie, experimentând astfel pe pielea lor despre ce e vorba şi cum stă treaba, şi mai învaţă prin analogie (inferenţă) făcând deducţii logice plecând de la premise demonstrate. Lăsând la o parte erorile inerente procesului de învăţare (numa’ cine nu încearcă nu greşeşte) se pare că alt proces trebuie să aibă loc astfel încât lucrurile învăţate să devină ştiinţă, să fie una cu firea omului, ca un reflex: când cineva îţi spune „pune paharul jos” nu-l arunci pe jos din mână ci îl aşezi frumos pe masă ştiind că dacă faci altfel se va sparge. În privinţa relaţiilor inter-umane însă, lucrurile nu stau deloc aşa: ştii pertinent că spunând/acţionând într-un anume fel va avea rezultate nedorite şi totuşi această ştiinţă nu este integrată trupului, ceea ce faci fiind diferit.
A-ţi băga singur degetele-n ochi sau a-ţi fura singur căciula ca să n-aibă musca pe ce să se pună (să nu ajungi să te simţi „cu musca pe căciulă”) este un exerciţiu distractiv doar pentru copii, cei care încă n-au avut ocazia să experimenteze direct consecinţele actelor lor şi exact ăsta este scopul jocului: responsabilizarea. De la o vârstă încolo, la fel cum necunoaşterea legii nu te absolvă de pedeapsă, se consideră implicit de către majoritate că aceste aspecte au fost integrate în firea omului, devenit astfel – adult.
Omul rămâne însă imprecis, creierele noastre nu sunt maşini de calcul ci organe de aproximări ceea ce include (prin natura construcţiei) erori. Nimeni (sănătos la minte) nu este absurd iar orice om cu bun simţ ştie acest lucru şi gestionează din reflex greşelile inevitabile în relaţiile sociale. În momentul în care există un efort susţinut de a promova un anume aspect ca fiind principal în detrimentul altora, se numeşte vehemenţă şi foloseşte –în general- la promovarea unei agende, a unor interese în defavoarea altora. Unele promovări de acest gen pot fi de-constructive sau chiar destructive iar asta o numim îndărătnicie.
Apăsându-se pe aceste slăbiciuni naturale ale omului, marile interese folosesc adesea în detrimentul individului (al nostru) astfel de manevre şi manipulări. Iar noi, sătui de a fi agresaţi continuu din toate direcţiile cu informaţie, obosim. Însă nu ne putem opri din trăit, constrânşi a merge la lucru, constrânşi a plăti datorii, constrânşi la a lua decizii pe un fond labil, decizii care –mai degrabă sau mai târziu- se dovedesc de a fi de proastă calitate. De aceea este de o importanţă crucială ca din procesul de învăţare să facă parte exerciţiul, cel care permite integrarea informaţiei nou-asimilate în firea/natura personală ducând la formarea reflexului şi ulterior apariţia conştientizării fenomenului. Adică doar exersând ceea ce spui ajungi să şti cu adevărat, doar ştiind cu adevărat ajungi să înţelegi despre ce e vorba.
Unele lucruri, în viaţă, merită ştiute – altele nu. Datorită aspectului transformator al cunoaşterii, devenim (ajungem să trăim) acea ştiinţă. Iar majoritatea lucrurilor care pot fi cunoscute pot ajunge să fie doar în diverse măsuri. Aceste variaţii de nivel, pe fondul unei predispoziţii temperamentale mai mult sau mai puţin moştenite şi a unor prejudecăţi inevitabile manifestate datorită limbii în care se vorbeşte &/ gândeşte (învaţă &/ explică) duc la aparenţa individualităţii. Faptul că părem a fi diferiţi nu înseamnă ca neapărat aşa suntem, ci mai degrabă că în aceleaşi circumstanţe, oricare dintre noi, am fi ajuns la acelaşi rezultat.
Dacă într-adevăr aşa stau lucrurile (pre-destinate) iar universul pare a fi determinist, în cazul ăsta unde se află liberul arbitru? Atâta timp cât noi, oamenii, suntem reiteraţii ale aceleiaşi firi, cum se poate manifesta schimbarea? Ba chiar mai mult, într-un studiu recent arătându-se că acest aspect pare a fi o trăsătură intrinsecă a fabricii materiei ( phys.org/…/2020-03-nonlocality-inherent-identical-particles… ). Răspunsul, modern formulat de către Lavoisier (nimic nu se pierde, nimic nu se creează, totul se transformă) era cunoscut încă din antichitate, Anaxagoras fiind cel care şi-a petrecut viaţa „făcând ordine în cer”. Înainte de a fi coerent exprimat (principiul II al termodinamicii) adevărul era deja intuit, cel puţin de pe vremea egiptenilor, de către oameni (papirusul Rhind).
Nu avem încotro (lol) decât a crede în liberul arbitru iar înţelegerea este un act de credinţă. Singura diferenţă posibilă cauzată de alegerile de care suntem capabili au influenţă mai ales asupra noastră. Asupra modului în care noi alegem să înţelegem ceea ce trăim. Asupra vieţii care are loc (doar) în subiectivul interior, el (interiorul) făcând parte indivizibilă din totul universal. Viaţa nu este despre noi, ci noi suntem despre viaţă. Şi ar fi păcat să uităm, mai ales în aceste momente, că cei care L-au însoţit pe Fiul Omului în suferinţa crucii, devenind astfel primii care au dobândit libertate absolută, au fost doi hoţi…
darie pop, paris