e o pacoste primăvara asta
e bine că a venit, să putem fugi, așa cum fac zilnic, înainte.
nu-i vreme de plâns, știu că suntem fragili, e ușor să murim călcând strâmb.
eu nu am grijă de mine, ascult muzică și dansez singur, poate mănânc ceva mâine,
mă amuz pentru că nu mai circulă tramvaiele, ce gălăgie făceau la cinci dimineața.
în liniștea asta nu-i nicio grabă. încă mai ascund pachetul de țigări sub pernă.
toată lumea observă că afară doar câinii latră, oare de ce?, au destulă mâncare.
nu sunt plimbați ca în manualele de dresaj? le ard paturile? mlaștina e acidă?
cred că nici nu le pasă, sunt liberi, timpul nu mai există, la naiba, a existat vreodată?
e caldă ca un sân, așa de frumoasă e primăvara, te poți tăvăli printre muguri,
prin ierburi crude, și să uiți. ce să uiți? că ai dansat cu cea mai frumoasă femeie
din lume, că ai cel mai frumos copil cuantic, cum ești tu, că ni s-a interzis moartea,
că e doar în culori primare?, soarele bate câmpiile, dealurile, uneori topește brândușele.
eu nu sunt prea bine, să știi. nu mă doare nimic. nici măcar nu tușesc, că nu mai pot.
văd, aud, spun lucruri, evident, esențiale, adică nimic, mă bucur că focul dă căldură,
nu mă crede nimeni că am pescuit 21 de cărășei luni, patru i-am fript, am făcut și mujdei,
mi-am spus, e bine, e frumos totul, iar miercuri am prins doi șalăi, în total 3 kg eviscerați.
o să fac o ciorbă din capetele și cozile lor, am leuștean și tot ce trebuie, plus că ascult Nirvana.
nu-ți fă probleme, am tutun din Ungaria, tuburile sunt ok, aparatul dă rateuri, dar e bine.
destul despre mine. mi-e tare dor de tine. și de cei din jurul tău, de toți, așa să știi.
o, am uitat să-ți spun ceva, anul trecut de Paști, am primit un miel, viu, trebuia să-l tai.
nu l-am tăiat, trăiește. nu i-am dat nume, că nu trebuia, oricum mă urmărea, era după mine,
e o prostioară să tai miei, nu? așa am zis și eu. l-am dat unui cioban, era mărișor deja,
nu cred că l-a mâncat, în fine, acolo sunt alte reguli decât cele între oameni.
despre cei doi țapi și cele cinci căprițe nu povestec iar, sunt sigur că ți-am spus.
e o poveste, una simplă, ridicolă, poate din cauza primăverii care scoate la iveală
o mulțime de omizi păroase, vor să trăiască și ele, cine nu vrea? de fapt eu știu cine
nu vrea să trăiască și nici să moară vreodată, nu e nimic paradoxal, chiar e din viața de zi cu zi,
e iluzia nimicului, a teoriei nimicului, un fel de primăvară amăgitoare, extraordinar de frumoasă.
și-ncolo de primăvară, hai să-ți spun adevărul, nu-ți mai știu email-ul, am schimbat zeci de
identități. nici nu mai știu de ce. de frică, cel mai probabil. de frica de mine. am spus un fel de
adevăr unor oameni, a fost o prostie. oamenii ăia mă urăsc, am zgârieturi pe corp. adevărul:
o să vină o vreme când noi doi vom sta liniștiți la o cafea, vom asculta muzică, atât.
mircea pascariu