Textul e mai vechi, însă amintirile trăiesc. Uşor îmbătrânite, pocnesc din când din degete, a aducere aminte a vreunui amănunt important. Esenţa e, totuşi, aceeaşi. Povestea unei prietenii, în jurul căreia se învârte Pământul legat, cu amintiri, de două stele.
Republicarea textului a fost provocată de postarea unei fotografii cu Mihai Popovici de către fiica lui, Alciona. Fotografia a fost făcută de un alt prieten, artistul fotograf Tubi Eberlein, plecat şi el cu treburi dumnezeieşti. În fotografie, de la stânga la dreapta: scenograful Doru Păcurar, Mihai Popovici, actorul şi dramaturgul Ioan Peter (Pit).
Deunăzi am stat de vorbă cu un amic despre gesturi filantropice, despre umor şi despre întâmplări din viaţa Aradului şi mi-am amintit despre prieteni. Era cât pe ce să spun nişte prieteni, însă cenzura bunului simţ mi-a dictat că un cuvânt ca prieteni nu poate fi alipit de un cuvânt ca nişte. Am să încerc un reportaj imaginar cu ei. În primul rând pentru că mi-e foarte dor de ei, fiindcă sunt într-o călătorie în care eu Dumnezeu îmi tot întârzie plecarea.
Era prin perioada pin care noi credeam că trecem prin viaţă, ca Vodă prin loboda care creştea în jurul nostru postrevoluţionar. Undeva, prin anii 90’. În Arad. O primăvară care trecea pe lângă noi ca orice anotimp din care ne aminteam doar beţiile din jurul cuvintelor. O terasă care nu mai există astăzi, din păcate: Zărandul. La masă cu mine era Mihai Popoviciu şi Iosif Costinaş (Bebe). Doi frumoşi nebuni ai marilor oraşe. Primul din Arad, celălalt din Timişoara. Mihai era deja directorul Casei de Cultură a Municipiului Arad, iar Bebe Costinaş conducea cotidianul „Timişoara”, reîncepând, însă, şi producţia de filme de scurt metraj.
-Hai să facem o nebunie, zice Bebe, cu ambiţia bănăţeanului. Pentru ambele oraşe.
-Tu, aici, la mine în oraş, nu faci nimic!, zice Mihai, moţoganul şcolit la Bucureşti.
Mai bem câte o bere şi ideea prinde contur. Un raliu al utilajelor pentru tăiat lemne. Repet: un raliu al utilajelor pentru tăiat lemne! Vă aduceţi aminte de utilajele alea pe patru roţi, care aveau montat un joagăr circular pe şasiu.
-Îţi spun eu când să îl facem, zice Mihai. De ziua antifumatului!
-Excelent, îl completează Bebe.
După aceea am vorbit despre femei, foarte mult despre băutură, puţin despre mâncare şi insistent de obositor despre politică. Deh, era perioada aia când papionul lui Ion Raţiu convieţuia forţat cu bâtele lui Miron Cosma.
Am şi uitat de proiect, când m-am trezit cu o invitaţie. La Raliu. M-am dus din respect pentru prietenii mei mai în vârstă.
La start aşteptau o duzină de participanţi. Motoarele utilajelor duduiau flămânde de tăiat de lemne. Traseul fusese stabilit pe relaţia Teatru-Primărie-Teatru. Cursa avea doar o buclă, în faţa Primăriei. În utilajele duduinde enervant, aşteptau concurenţii îmbrăcaţi ca la concursurile de carting. Cu căşti pe cap, cu maiouri reflectorizante… Unii chiar cu mănuşi! Drept e că era o toamnă care se plictisise de ploaia ce imita plânsul târziu pe frunzele ei galbene.
Startul s-a dat din minut, în minut. La finish, îi aşteptau pe fiecare dintre concurenţi nişte grămezi de buşteni, care trebuiau să fie tăiaţi contracronometru. Buştenii erau pictaţi ca o imitaţie a ţigărilor. Pe cum ajungeau la linia de sosire, conducătorii utilajelor se apucau de tăiat lemnele care simbolizau nişte ţigări imense. Zgomotul ăla imposibil al joagărului circular, care îmi strica dimineţile de iarnă, devenise un sunet haios. În faţa Teatrului, pe atunci de Stat, ne bălăngăneam de pe un picior pe altul, râzând în faţa unor pahare de ţuică şi încercând să ne convingem că, odată cu timpul care intra în noi deodată cu ţuica, vom şi învinge frigul din jurul nostru. Ne amuzam la fiecare „ţigară” executată de joagăre, pe fundalul muzicii de fanfară. Ce se întâmpla cu lemnele tăiate? Urmau să fie donate unor familii sărace din Arad. Cu alte cuvinte, cei doi nebuni ai marilor oraşe, Mihai şi cu Bebe, creaseră un eveniment cultural, îmbrăcat în mult umor, cu mesaj social împotriva fumatului, de pe urma căruia beneficiau câteva familii sărace, în plină iarnă.
Umorul nu se dădea dus din jurul Teatrului nici după încheierea raliului. Ţuica îşi cerea dreptul la un moştenitor. N-a fost să fie şi a fost o moştenitoare. O vodcă la barul Atlantic de lângă teatru. La o masă se aşează Mihai, cu un ţigan, un ungur şi un sârb. Cei trei erau participanţi la raliu, chiar dintre premianţi. Dintr-o vorbă despre femei şi din altă vorbă despre politică s-a alunecat uşor, dar rapid, în dicuţii pe seama etniilor. Când era mai înfocată discuţia, la care nu erau atenţi nici participanţii, intră pe uşa birtului un alt participant la raliu, cu o drujbă în mână.
-Funcţionează drujba aia?, întreabă Mihai.
-Da, zice omul, năuc.
-Dă-o încoace.
Ia drujba, îi invită pe comesenii lui să scoată masa în stradă şi el iese cu drujba pornită după ei. Nimeni nu înţelegea ce urma să se întâmple.
-Puneţi masa pe trotuar, zice Mihai. Acuma tranşăm problema naţionalităţilor. Tăiem masa în patru, fiecare cu masa lui.
Bineînţeles că nu s-a tăiat nici o masă. Însă, aşa s-a închis o discuţie stupidă despre etnie şi despre diferenţa faţă de altă etnie. Hohotele de râs au învins conflictul de păreri despre idei stupide.
Este doar o frântură dintr-o carte care sper că va apărea în acest an, în pofida crizei ăsteia ce a îmbolnăvit planeta. Cartea va reuni texte scrise de mai mulţi dintre prietenii lui Mihai Popovici, jurnalistul şi omul de cultură despre care internetul ştie deocamdată foarte puţine. În 2020 se împlinesc 20 de ani de când n-am mai ascultat până la capăt melodia lui preferată, cântată de Doru Stănculescu: n-a şti nimeni că m-am dus / numa’ m-or vedea că nu-s!