Experienţa Facebook
incidenţa neo-realităţii, efectul obişnuinţei & factorul diluării
http://www.anthologia.ro/#2020-05-17
După ce ani de-a rândul am evitat prezenţa online, iată-mă decis, în plină criză de corona, să-mi fac un cont de facebook. Nu o schimbare radicală a accepţiei, mai degrabă o abordare (mai mult sau mai puţin) controlată a unei dimensiuni devenite pe acum o stare de facto în cadrul social.
Sunt familiarizat cu interacţiunea socială pe internet încă de la sfârşitul anilor ’90, era IRC-ului, când apărea sintagma LOL. GTG, BRB, AFK, ASL la fel ca epoca de aur a forumurilor online. Glumeam pe atunci, poantă de „iniţiat”, ştii că eşti geek dacă întorci capul într-o dungă pentru a zâmbi (precum smiley-ul două-puncte-paranteză 🙂
Facebook a apărut în timpul în care se vorbea deja foarte mult despre inteligenţa artificială, când bazele de date relaţionale îşi atingeau limita în a adresa o nouă formă de cerere a înregistrării informaţiei, când Google lansa maps-urile şi o modalitate de gestiune, spaţială, a datelor, era imperativă. Puterea limitată a maşinilor de calcul a frânat această explozie, constrângând tehnicienii la inovaţie, la a găsi soluţii la probleme care erau, de obicei, întâlnite în domenii cu volum uriaş de date: cercetare, telecomunicaţii & inginerie socială (sociologie, statistică & probabilităţi).
S-a ajuns, de-a lungul a (doar !!) 10 ani ca marii giganţi tehnologici să ştie mai multe despre noi decât noi înşine. Iniţial aceste informaţii au fost monetizate doar pentru profit trezind în paralel interesul puterii. Marile conglomerate au căutat perenizarea, să devină mecanism central al unui angrenaj a cărui funcţionare nu se permite a fi gripată. Doar în urma activităţilor unor organizaţii preocupate cu drepturile omului şi a Uniunii Europene aceste societăţi comerciale au pus şi la dispoziţia utilizatorului informaţiile recoltate în timp şi -doar în UE!- dreptul de a cere să fie şterse.
Chiar şi în cazul unei astfel de solicitări (dreptul la uitare) informaţiile deja utilizate nu sunt eliminate din bazele de date ci „anonimizate” (se şterge doar informaţia despre persoană & legătura celorlalte informaţii cu persoana însăşi). Ceea ce… este mai mult sau mai puţin „praf în ochi”, societăţile care deţin cablurile de comunicare & centralele de telecomunicaţii fiind capabile în orice secundă a reface legătura dintre date & persoană.
Aţi auzit vreodată de Akamai? Este una dintre primele societăţi comerciale care au furnizat servicii de trafic de date şi sunt specializaţi în optimizarea fluxului prin cablurile optice trans-oceanice. Foarte probabil identitatea digitală a fiecărui utilizator de net trece pe la ei. Ba chiar mai mult, au posibilitatea chiar şi într-o comunicare locală, să o devieze de aşa natură încât să treacă printr-un anume nod de reţea astfel încât legile locale/regionale de protecţie a datelor să fie conturnate. Dacă pe teritoriul României, de exemplu, o convorbire poate fi interceptată doar cu mandat oficial naţional, acesta nu (mai) e cazul în momentul în care ea părăseşte teritoriul. Astfel un telefon din Timişoara la Bucureşti poate fi deviat prin Honolulu unde să fie „legal” ascultat.
Problema? Aceste societăţi sunt comerciale. Şi se pretează perfect unor asemenea practici, dincolo de controlul oricărui guvern & în afară de orice pact inter-naţional. Adăugaţi peste asta Inteligenţa Artificială. Cea care a fost (acum 1 an + !) capabilă, în doar 8 ore de antrenament, să învingă campionul mondial la Go. China a încercat să se protejeze tradiţional, construind „marele filtru chinezesc”, o barieră tehnologică de control a fluxului de date. Şi, într-o oarecare măsură, a reuşit. Până când, în momentul imediat următor, Elon Musk (sîc [nu America {ci tot o societate comercială privată}]) a decis şi început să lanseze în spaţiu mii de sateliţi pentru a furniza acces & servicii internet. La fel ca „Europa Liberă” de odinioară, aceşti sateliţi vor folosi, cu siguranţă, mai ales pentru propagandă, dezinformare & comerţ interesat, controlat prin perspectiva celui care deţine reţeaua.
Hawking a fost întrebat într-un interviu care ar fi şansele omului într-un conflict cu inteligenţa artificială. Răspunsul a fost sec: omul pierde. Dar tăcerea nu a fost niciodată o opţiune, nu este nici acum. Salvaţi omul, nu planeta are nevoie de a fi salvată. Îngăduiţi fiecare aspectului interior omenesc să se manifeste natural, lăsaţi-l să iasă la lumină. Nu vă auto-inhibaţi pornirile, sunt cele ale unui om. Treceţi-le doar prin filtrul raţiunii înainte de a le da frâu liber. Evitaţi căderea în obişnuinţă prin uzură: filtraţi activ nu doar sursele ci mai ales calitatea informaţiei la care vă expuneţi. Pe internet, 90%+ din dez/informaţia vehiculată are ca sursă un interes economic. Iar dacă informaţia e gratis, produsul eşti tu!
În ciuda faptului că trăiesc calculatoare de la vârsta de 9 ani (30 ani) mi-a trebuit timp, mai bine de-o săptămână (aproape o lună) să mă obişnuiesc cu Facebook. Feeling-ul interfeţei a fost primul care mi-a pus probleme. Cadrul înghesuit al spaţiului de exprimare, factor care, cu siguranţă, nu e o întâmplare. Posibilităţile limitate de paginare care împing spre exprimarea meme-izată. Imposibilitatea de a crea sub-reţele ceea ce duce la un zgomot incredibil în comentarii. Atenţia limitată acordată de utilizator şi încurajarea aspectului expeditiv. Colac peste pupăză, diferenţa de conţinut în acelaşi timp (!!!) între versiunea calculator, tabletă, telefon & aplicaţie. Funcţionalităţi care sunt mutate în locuri improbabile. Contra-intuitivitatea generală & impresia de zăpăcire care-o lasă după doar câteva ore de utilizare. Oboseală mentală, haos, facebook™. Cui bono?
darie pop, paris