În sfârşit, veni şi ziua cu serbarea. Dăscălită, îndrumată, sâcâită, corectată şi încurajată de toţi ai casei, care i-au organizat un şir lung de repetiţii particulare, cu şi fără costumul popular, cu şi fără basma, cu şi fără opincuţele noi în picioare, cu şi fără furca de tors miniaturală ţinută strâns în mânuţa stângă, Dinişor ştia că n-are niciun motiv să se teamă. Cunoştea bine cântecul, strofă cu strofă, deprinsese chiar şi o anume modulaţie a refrenului, unde la început se cam poticnea. O instruise bine buna Floriana, femeie bătătarnică şi ambiţioasă foc, înzestrată ea însăşi cu o voce frumoasă de altistă. Cânta minunat pricesne şi, pe când era doar o copilă, era cât pe-aci să ajungă să primească o bursă pentru Conservatorul din Bucureşti. O remarcase, la biserică, un muzicolog celebru, originar din satul ei, şi-i propusese Persidei, mama fetiţei de atunci, s-o ia pe micuţă în Capitală şi s-o facă artistă de operă.
“Fata mea, să să ducă şantanistă prân‘ străini, să să facă curvă? Ba! O să rămână acas‘ şi o să să ducă fain-frumos la şcoala de moaşe!“, ripostase ardeleanca. Asta înţelesese ea, ţărancă simplă şi om cu frică de Dumnezeu, că s-ar fi întâmplat cu fiică-sa dacă ar fi luat drumul Bucureştilor. Aşa se face că Floriana ajunsese până la urmă soră medicală în loc să joace în “Tosca”, dar ceva-ceva legat de scena lirică tot se prinsese de ea. Lălăia prin casă arii din “Ana Lugojana” şi se dădea în vânt după cântarea “Codrule, ce te mândreşti“, pe care o interpreta în grădină, la plivitul buruianului, cu talent şi aplicaţie. De fiecare dată când bunică-sa ajungea la pasajul “Păsărică mică, mică din ogor/Nu cânta aşa voinică/Nu cânta, că mor“, Dinişor cădea pe gânduri. Era mare – avea cinci ani – şi ştia ce înseamnă să mori. Mori dacă eşti bătrân ca Nană Marica, sau dacă eşti bolnav, cum a fost săracu‘ Oanea. Dar nu pricepea nici în ruptul capului de ce cântecul unei păsărele ar putea să ucidă un om în toată firea.
Tot din repertoriul Florianei fusese ales şi cântecelul cu care fetiţa urma să se prezinte la serbarea de la grădi, doar că piesa selectată se numea “Toarce, leleo, toarce, toarce…” Puştoaicei îi ieşea bine cap-coadă, emoţii nu avea şi răsuflase uşurată când aflase că furca şi fuiorul se cer doar ţinute la vedere, nu şi mânuite.
Înainte să urce în scenă, maică-sa îi dăduse ultimele sfaturi: să stea drept, să-şi dea bine drumul la voce şi să se uite spre public. “Şi dacă greşeşti ceva, tu să cânţi mai departe şi să priveşti către publicul din sală! Hai, puiule, c-o să iasă bine, mama va fi în spate, în culise“, îi spusese Mica.
Singura problemă era că Dinişor habar n-avea ce-i ăla public. Derutată, probabil, de forma de singular, a presupus că trebuie să fie vorba de un personaj anume, iar când a început să cânte prima grijă i-a fost să-l depisteze cumva din mulţimea care umplea sala festivă a grădiniţei. Har Domnului că, undeva chiar în spate, lângă uşă, stătea în picioare un ceferist îmbrăcat în uniformă. Încredinţată sută la sută că numai el ar putea fi publicul, micuţa nu l-a pierdut din ochi nicio clipă, pe toată durata… recitalului. Era sigură că nu dăduse greş, doar omul ăla fusese singurul care purta haină bleumarin cu nasturi argintii şi chipiu…
CODRINA DIANA TOMOV