Până la vreo şase ani, Dinişor fusese absolut convinsă că “mâine“ este numele unei sărbători, iar toate astea i se trăgeau de la un Crăciun. De fapt, nu unul oarecare, ci primul pe care şi-l aducea aminte bine, cu brad şi cadouri cu tot. Pomul fusese uriaş, căci ajungea în tavanul înalt al camerei de casă veche, boierească. Iar darurile… o bucurie: bundiţa albă de miel, căciuliţa, păpuşa blondă care spunea “ma-ma” şi dulciurile, un munte de bunătăţi vârfuit de cutia mare cu podoabe de pom din marţipan tras în ciocolată: steluţe, inimioare, globuri. Pe capacul verde de carton ţopăiau, aşezaţi în cerc, copii îmbrăcaţi în straie populare. Cam cu vreo săptămână înaintea serii de Ajun, fetiţa începuse să-şi întrebe părinţii când vine Moşul. Răspunsurile n-o lămuriseră deloc pentru că nu semănau între ele, iar cea mică ştia deja că nu poate să vină Crăciunul decât o singură dată în iarnă. Or “pestecâtevazile“, “încurând“, “airăbdare“, “numămaibatelacapcăvineel“, “încăpuţin” şi, în cele din urmă “mâine“ nu prea erau acelaşi lucru. Înţelegea ea ce-i răbdarea şi că, dacă Mica îi spunea să n-o bată la cap trebuia s-o lase în pace, dar mâinele ăla nu-l pricepea. Cu atât mai puţin când, repetând întrebarea dimineața, după somn și micul dejun, maică-sa îi dădu vestea că Moș Crăciun vine… azi. Cum așa, azi? Parcă fusese vorba că mâine, cu sărbătoarea. I-a luat mult timp copilei să se lămurească pe tema asta. Mâine era ziua ce urma. Indiferent dacă venea cu brad împodobit, cu daruri și bucurii sau, dimpotrivă, cu tristeți. Mult mai târziu, când oamenii dragi din jurul ei au început să moară, a aflat că și ziua care nu mai vine niciodată se numește tot mâine.
CODRINA DIANA TOMOV