Câinii erau liniştiţi. Îşi făcuseră nevoile şi stăteau pe spate, încălzindu-şi cururile în soarele dimineţii. Eu m-am furişat în pat, printre ştirile murmurânde despre coronavirus, unde lenea îmi întinsese cearşaful înapoi. Când, orchestra simfonică din telefonul meu îi chinuia şi lui soneria. Cine dracu’ mă sună la ora asta?, îmi interoghez eu sinele, de parcă ar fi ştiut săracul de el.
-Bună dimineaţa! Sper că nu v-am trezit!, începe o voce, care spre norocul ei era feminină. De la Prefectură, vă deranjăm! Dacă aţi fi interesat de un interviu în exclusivitate cu …coronavirusul, sunteţi aşteptat la ora 10,00.
-Ce interviu?, bolborosesc eu, în timp ce îmi scuipam înjurăturile ce-mi stăteau în gură ca muştele.
-Cu… ăsta… cu coronavirusul… Vă aşteptăm!
Şi închide. Înainte să mai întreb, ca prostul, cum să vorbesc cu un coronavirus. O fi vrut să zică despre coronavirus, bănuiesc. În fine, mă îmbrac, mănânc ceva şi plec spre Arad.
La poarta Prefecturii mi se spune că ziariştii nu au voie.
-E şedinţă cu… ăsta… cu coronavirusul, îmi zice un jandarm.
-Păi, sunt aşteptat! Am fost invitat chiar la Prefectură pentru un interviu în exclusivitate!
-Cu cine?
-Cu… ăsta… cu coronavirusul, intru eu în schema enigmatică verbală.
-Dom’le eşti beat de dimineaţă? Sau eşti idiot? Du-te, dom’le, la o terasă şi bea o cafea. Cu sare, îmi zice jandarmul.
Plec şi mai tâmp. Avea dreptate omul. Cum să fac un interviu cu coronavirusul? Cu dilema asta m-am trezit pe o terasă pe bulevard. La o masă, cu patru scaune, din care unul era ocupat cu o servietă. Umflată până la limită de conţinut.
-O cafea, îi zic chelnerului care mă privea întrebător pe deasupra unei măşti. Nu ştiţi a cui e servieta?, îi întorc eu întrebarea, înainte să apuce el să mă întrebe dacă aştept pe cineva.
-E a domnului prefect, se aude o voce de după mască.
Mă uit în talpă. Nu călcasem în nici un căcat să am un aşa noroc. Îmi râd în barbă, simţind succesul cum mă împresoară şi mă ia la joc într-o horă. Şi privesc superior terasa goală. Degeaba nu m-au lăsat ei să intru. Norocul îmi surâde întotdeauna. Prefectul urma să îmi lămurească enigmele dimineţii.
Servieta părea că se umflă şi mai tare. Parcă îi creştea o burtă. Ce naiba, am vedenii? Cum să aibă burtă o servietă?
Cafeaua îmi salvează conştiinţa din capcana convingerii de a da vina pe vreo beţie. Şi nesaţu-mi soarbe prima gură de cafea! Când, telefonul îşi slobozeşte, chinuit şi temător, semnalul pentru mesaje. „Pleacă! Nu-l mai aştepta! Vrea să te dea în judecată! A plecat şi coronavirusul din Arad! De frica lui!”
„Pe cine să nu aştept?”, scriu eu înapoi.
„Nu pot să spun!”, vine răspunsul. „Nu înţelegi?”
„Nu”, tastez eu curajos.
„Stai la o masă, pe o terasă goală, cu o servietă pe un scaun lângă tine”
„De unde ştii?”, mă încăpăţânez eu să aflu cine mă fila.
„Tu eşti chiar prost. Nu te filează nimeni!”
„Da’ de unde ştii că eu mă gândeam că mă filează cineva?”
„Fiindcă aşa sunteţi voi, ziariştii, suferiţi de mania persecuţiei. Că parcă serviciile noastre n-au pe cine urmări şi fila, numai pe voi, sărăntocilor!”
„Şi atunci, de unde ştii unde sunt şi la ce masă?”, scot eu artileria grea.
„Sunt eu, servieta! Nu întoarce spre mine privirea, boule!”
Ce să întorc? Că ochii mi-au picat în ecranul telefonului!
„Pleacă, până nu ţi se înfundă şi ţie! Mie mi se strepezesc încheieturile, cusăturile şi încuietorile de câte căcaturi am în mine! Şi dosarul tău e în burta mea. Şi pute… de trăzneşte!”
N-am mai apucat să tastez. A venit chelnerul şi a luat servieta.
-Domnu’ prefect a zis să nu-l aşteptaţi, fiindcă nu vorbeşte cu ziarişti proşti!
Servietei parcă îi căzuseră umerii, umilă. O vedeam dusă spre bar şi parcă îşi balansa cureaua spre mine, încercând să se salveze. În ultimii paşi ai chelnerului înainte de a intra în spatele barului, servieta îşi târa cureaua pe podeaua rece, căutând un sprijin în care să îşi agaţe speranţele salvării.
-Căca-m-aş în servieta asta!, tună aspru chelnerul.
Ultima înghiţitură de cafea mi-a stat în gât. Sărmana servietă! Altfel, era mişto servieta!
P.S. Lui Lucian Valeriu, cu prietenie!