Calea bunului simț

Mulți cunosc propoziția „nosce te ipsum”. Cunoaște-te pe tine însuți. Mai puțini însă știu originea, faptul că aceasta era una dintre inscripțiile din templul oracolului din Delphi. Și, de fapt, era în greacă: gnothi seauton. Ba chiar mai mult, lângă ea era o altă inscripție: meden agan. Totul cu măsură! O întreagă filozofie de viață surprinsă criptic și subtil în doar două propoziții. Care au dat naștere unui întreg șir de gândiri, de la cinism la stoicism și epicurism, care s-au maturizat în completa „aurea mediocritas” alături de „carpe diem”. Filozofia sănătoasă, moștenirea occidentului de la greci prin Imperiul Roman. Filozofie cu legături antice, de la Sumer la Egipt, pe care o regăsim și în hinduism, budism, confucianism, iudaism, creștinism și islam. Calea bunului simț.

„Carpe diem” o moștenim de la Horațiu, iar continuarea e: fără grija zilei de mâine. Pentru că problema la îndemână este infinit mai importantă decât grija ipotetică, presupusă doar. Cea la care nu vei ajunge decât rezolvând ce ai în fața ochilor. Îmi amintesc de o întâmplare petrecută în SUA acum câțiva ani în plină isterie anti-teroristă. Când o doamnă foarte ofuscată a făcut un ditamai tam-tam-ul unui gardian pentru că nu verifica bagajele. Nervoasă, și-a urcat copiii în mașină și a plecat în trombă din parcarea magazinului. Ne-asigurându-se, a avut accident iar copilul i-a ajuns la spital pentru că nu avea centură. Iată un alt sens pentru zicala „nu lăsa pe mâine ce poți face azi”.

Ceea ce se întâmplă acum în România, isteria din zilele de reîncepere a școlii, am trăit-o în Franța imediat după carantină. Școlile își reluaseră programul sub un regulament draconian: cu linii colorate desenate pe jos, din curte și până în sălile de clasă, cu interzicere formală a copiilor de **grădiniță** de a se apropia unii de alții, de a se îmbrățișa, atinge sau juca împreună. Copii care au obiceiul a spune zilnic „te iubesc” tovarășei educatoare și a o îmbrățișa de mai multe ori. Copii care au fost educați să-și ofere mângâieri pentru a aplana conflicte și încurajați să-și exteriorizeze trăirile.

Îmi amintesc mesajele doamnei director care nu prididea a atrage atenția părinților asupra faptului că aceste condiții sunt inumane și vor lăsa sechele psihologice asupra copiilor. Poveste care s-a sfârșit prin a acorda părinților dreptul de a nu-și duce copiii la școală. Noi l-am dus. Treptat, spiritele s-au calmat, copiii au fost separați în grupuri mici (până în 10). La fiecare caz de covid din școală, părinților li se cerea dimineața să semneze o declarație de înștiințare înainte de a accepta copilul la curs.

Pe măsură ce a mai trecut timpul și am avut ocazia să observăm evoluția situației, spiritele s-au calmat, situația s-a mai destins, iar copiii au regăsit o parte din normalitatea pierdută. Cel mai penibil în toată povestea a fost isteria adulților. Cei care țineau neapărat să impună celorlalți punctul lor de vedere, cei care nu se puteau abține a ști „mai bine” ce e bine. Pentru celălalt. Mai ales, pentru celălalt. O cacofonie de bunătate debordantă izvorâtă din frică. Panică. Incapacitatea de a se auto-stăpâni.

E important să faci bine. Dar e și mai important să nu faci rău. E absurd ca neacceptarea propriei condiții de muritor, a propriei slăbiciuni, să ajungă a se pune pavăză evoluției și diversității. Dar aceste măsuri, de ansamblu, care afectează deopotrivă și mic și mare trebuie luate în cadrul bunului simț. Mama este pentru purtatul necondiționat al măștii. Dar copilul mi-a venit plângând de mai multe ori de la școală, șocat de austeritatea măsurilor și a vehemenței îngrijitorilor.

Am mai povestit într-un articol trecut despre primele zile ale carantinei. Când copilul mi s-a ascuns sub birou și n-a mai vrut să iasă. Pentru că dorea să-și revadă colegii. Avem tendința, ca adulți, cu relații preponderent în tranșa noastră de vârstă, să extrapolăm experiența personală asupra majorității. Dar faptul că propria noastră viață se petrece majoritar într-un fel, nu înseamnă că majoritatea vieților se întâmplă la fel. Iar binele și răul sunt noțiuni prin excelență subiective. Adică ține de fiecare în parte să decidă dacă un lucru este pozitiv sau negativ pentru el. Și aici intervine libertatea de a acționa în consecință.

Zilele astea, un grup de oameni care au refuzat să poarte măști **în aer liber** din Indonezia au fost constrânși să sape gropi pentru victime de covid. Dar șoferii, a căror mașini poluează marile orașe la un nivel halucinant (a respira în aer liber în Mumbai și în Șanghai e echivalentul a fuma un pachet de țigări la 8 ore!!) ei de ce nu sapă gropi pentru victimele de afecțiuni pulmonare? Și magnații petrolului, ei de ce nu sunt constrânși la confiscarea (măcar) parțială a averilor în urma monopolului mondial industrial? Și agricultorii, care folosesc OGM-uri, insecticide cu efect neurologic și pesticide cu metale grele, ei de ce nu sunt constrânși să tragă câte o brazdă pentru porumb și câte una pentru morminte?

Și, mai ales, cei care croiesc taxele pe măsură și ne constrâng nevoit la modul ăsta de viață modificând cadrul după bunul plac, de ce sunt recompensați? Pentru că pandemia e alta atunci când ai 2–3 avioane și insule private pe care să-ți tragi nevoile, nu e așa dragii mei?!

darie pop, paris