Aceeaşi rutină matinală. Unul dintre câini se scarpină în hol, lovind, din inerţie sau sugestiv, în uşa camerei, astfel încât trezirea mea să fie sigură.
Îmbrăcat şi ieşit la plimbare cu prima tură. Doi câini. Câte o găină, evadată dintr-o curte, sperând că dincolo de gard sunt buruieni mai bune, ori râme mai gustoase. Tipic pentru orătăniile din curtea unui regim condus de cineva din acelaşi regn, care se vrea superior, ce restrânge drepturile de liberă circulaţie, omul adică.
Aceeaşi lectură de dimineaţă a ediţiei de seară a presei câineşti. Fiecare pom mirosit, apoi marcat, ca un articol în contradicţie cu prima părere, a celuilalt, care se credea şi unică şi imbatabilă.
Şi, uite-aşa, în timp ce câinii mei îşi lecturau ştirile matinale de pe scoarţa copacilor şi de pe marginea drumului, mătur o privire spre alimentaro-birtul, sau birto-alimentara din colţul străzii, în faţa căreia stau în fiece dimineaţă câţiva muncitori, sorbind câte o sticluţă de tărie, aşteptând să vină autobuzul care să-i ducă undeva la muncă. Fie ploaie, fie soare. Dintre ei se distingea o siluetă care nu părea din acelaşi peisaj. Un bărbat tânăr, destul de îngrijit, îmbrăcat casual, cu un sacou, cu gulerele ridicate, încercând să-i încălzească o dimineaţă răcoroasă de aprilie. Voia să intre în vorbă cu ceilalţi, dar nu ştia cum. Eu salut adunarea ad-hoc, cu un „bună dimineaţa!” în limba maghiară, iar ei mă întreabă, ca în fiecare dimineaţă ce rasă sunt câinii, dacă sunt de vânzare, dacă mai am pui, dacă muşcă şi îmi spun ce frumoşi sunt. Eu bâigui ceva în maghiară, ca de fiecare dată. După care le arunc câinilor acelaşi îndemn la abandonarea presei de pe pomi cu un „No, hadaţi!”. Moment în care tipul discordant din peisajul de magazin, strigă la mine:
-Sunteţi român?
-Da, zic eu, mai mult ca un icnet provocat de smucitura câinilor pe care tocmai i-am chemat.
-Aş vrea să le spun oamenilor ăstora că le dau un rând de băut, că aş vrea să beau cu cineva şi n-am cu cine. Haideţi şi dumneavoastră la una mică!
-E prea dimineaţă. Dar ce faceţi la Bătania, în Ungaria?
-Am plecat din România aseară, spre Bruxelles, cu nişte miniştri. Ne-am oprit la nişte copaci, dintr-o lizieră, să ne uşurăm şi m-am trezit singur în pădurice. Nici telefonul nu-l am la mine. Noroc că am rămas cu portmoneul la mine, îmi zice, în timp ce mi-l şi arată că e plin cu bani. Mă numesc Planul Naţional de Rezilienţă şi Redresare, mi-o trânteşte, întinzând mâna.
-Ovidiu Balint, îi strâng eu dreapta, mutându-mi lesele în mâna stângă. Păi, vă duc eu până la Arad, înapoi în ţară. Imediat plec, doar să le dau câinilor să mănânce.
-Staţi liniştit! Nu mă grăbesc niciunde. Oricum n-am cu cine vorbi în ţară, că toată lumea e la Bruxelles după bani. Dar, banii sunt la mine!, râde el larg, bătându-mă pe umăr ca pe un vechi prieten.
-Dar nu vă e frică să umblaţi cu atâţia bani la dumneavoastră?
-Credeţi că cineva ştie câţi bani am de fapt? Aş bea ceva. Serios!, mai zice. Mă bucur că m-au uitat pe-aici, prin Ungaria. De fapt, nu e prima dată când m-au pierdut pe drum. E a treia oară. Hahahaha… continuă el. Primele dăţi m-am dat de ceasul morţii să fug înapoi la Bucureşti, să le spun că au uitat de mine, dar ei făceau băşcălie. Acuma nici n-au habar pe unde sunt. Deci, pot să îmi fac de cap! Haideţi că fac eu cinste!
-Staţi, zic, să le dau câinilor să mănânce şi mă întorc.
Plec năuc. Ăsta îşi bate joc de mine?
-Ţin nişte bere la rece până veniţi!, îmi strigă din spate.
Ajuns acasă, la un colţ distanţă, caut farfuriile câinilor printre pisicile care cerşesc şi ele micul dejun. Iosag, nu glumă! Ceva mă îmboldeşte să mă întorc, să văd ce face tipul.
Nu iau maşina. Merg pe jos până la birto-alimentară. Nu mai era nimeni. Doar patroana, tot o româncă stabilită în Ungaria.
-Unde e tipul care a fost pe-aici?
-Ăla cu sacoul?
-Da, zic.
-Dă-l dracului, că atâta se lăuda câţi bani are… Cine să-l creadă? Zicea că merge la Viktor Orban, că poate Ungaria are nevoie de banii lui. A plecat cu o fufă care îşi face veacul pe-aici. Îi povestea că o duce la Bruxelles… că îi cumpără ce vrea ea, numai să ştie ce să-i ceară… Că zice că el ar avea bani şi ar vrea să ajute multă lume, dar nimeni nu-l crede sau îi cere mizilicuri. Acuma poate se-alege cu ceva bogăţie… de la drăgosteală… hahahaha… râde singură, în hohote, patroana, ştergând pultul.
Am vrut să o întreb unde stă fufa care l-a ademenit pe tip. Poate îi fură banii, m-am gândit…
-Nu-i fură aia banii, mi-a citit patroana umbra de empatie. O fi ea curvă, dar e cinstită, nu fură!
M-am întors acasă. Radioul era pornit pe Radio România Actualităţi. Erau ştirile. Zicea ceva că premierul României şi cu alţi miniştri au plecat la Bruxelles să susţină şi să prezinte Planul Naţional de Redresare şi Rezilienţă, în faţa Comisiei Europene, după ce a fost trimis înapoi, spre refacere. Zicea radioul şi că preşedintele României e sigur că Planul Naţional va fi acceptat aşa cum e prezentat la Bruxelles.
Am zâmbit în barbă, ferindu-mă să nu mă vadă nici câinii: dacă ar şti ei unde e Planul Naţional de Redresare şi Rezilienţă acum…