Aş fi vrut să vă fi dat ştirea înfiinţării primului Centru Cultural privat din Arad. Fiindcă la asta începusem să lucrăm cu Pedro Negrescu.
„Vreau să cinstesc memoria bunicilor mei, iar din casa lor să fac un centru cultural! Ce zici, mă ajuţi? Îl facem?”, mi-a zis la telefon.
După câteva zile m-a dus să văd locul. Cu gesturi largi îmi arăta grădina, cu câteva sute de pomi fructiferi, plantaţi chiar de el, în care vedea studenţi ce vor fi venit la atelierele lui muzicale. Apoi m-a purtat prin camerele în care vor fi cazaţi lectorii, profesorii atelierelor. Apoi, într-o sală, pe care a poreclit-o pe loc „sala mică de concerte” şi care m-a umplut cu o energie venită brusc de undeva. Am aflat că acolo era scena pe care au „debutat” în faţa bunicilor el şi sora lui, ce avea să devină mai târziu actriţă, Oltea Blaga. „Pe scena asta aş vrea să crească alţi artişti”, mi-a zis. Într-un final m-a urcat în „sala principală”, situată într-un pod al casei. Şi tot circuitul ăsta l-am făcut prin nişte curţi interioare, pline de energia lui, care dirija deja speranţele celor ce vor fi venit din dragoste de muzică. Ce mai? Mă simţeam în mijlocul unui mic centru cultural, plin de trăiri, de emoţii şi de căutări pentru crearea emoţiilor.
Ne-am aşezat la o masă, eu şi regizorul Laurian Oniga, într-una din bucătării, şi am mâncat din bucăţile de brânză, pâine şi şuncă, tăiate de fiul lui, Victor, şi de fiul surorii lui, Matei. Nu-i mai văzusem de multă vreme, iar acum aveam în faţa mea doi bărbaţi, ambii artişti. Un vin roşu, de undeva din Moldova, a înnobilat ideile lui Pedro. A rămas că vom pune totul pe hârtie, după ce fiecare dintre noi îşi va fi construit partea de proiect pentru marele vis al lui Pedro.
L-am cunoscut la un concert, în fostul club „Frontiera”. Cânta la contrabas. S-a oprit în timpul concertului pentru a-i apostrofa pe câţiva care deranjau atmosfera şi, în special, actul artistic. A fost primul artist pe care l-am văzut că e în stare să îşi sacrifice un statut pentru a promova emoţia. Câţiva ani ami târziu, am organizat împreună primul Festival de jazz, în aer liber, la Arad. La Ştrandul „Neptun”. Împreună cu Florian Lungu (Moşu). Care s-a transformat în Festivalul Etno-Jazz.
Îi plăceau proiectele muzicale în spaţii neconvenţionale. A dirijat în biserici, sinagogi, a cântat în cluburi, în săli de spectacole, în aer liber… Muzica lui, sau muzica interpretată de el, a bucurat lumea ce i-a fost contemporană fiecărei clipe în care îşi dăruia emoţia artistică. De fapt, da, în asta era maestru Pedro Negrescu: în bucuria de a dărui emoţie artistică!
Până şi îmbrăţişarea lui, la vreo revedere, ori întâlnire, era ca un concert, o bucurie a întâlnirii transmisă cu sinceritate. Pur şi simplu invada spaţiul din jurul lui cu dragoste de viaţă.
Ar fi trebuit să ne întâlnim. Ar fi trebuit…
A cântat cu zeci de artişti de pe întreg mapamondul. A dirijat zeci de orchestre. Preda pentru zeci de studenţi. Şi, totuşi, mulţumirea lui supremă i se citea în privire atunci când reuşea să dăruiască din ceea ce el a înţeles că merită trăit.
Ştiu de multă vreme că suntem alcătuiţi din cuvinte şi din gânduri, care ne trec fiinţa dincolo de lumea asta, a războiului dintre bucurii şi suferinţe. Pedro Negrescu a fost unul dintre muzicienii care punea sunetul în vârful emoţiei, ca pe un stindard împăciuitor în acest conflict perpetuu, dintre bucuria şi suferinţa cotidiene.
Ştiu că a plecat ascultând muzica din concertele lui. Şi că a lăcrimat, înainte de plecare, la sunetul unei viori. De unde ştiu? Din visul lui! M-a luat şi pe mine, acolo, puţin.
Săptămâna asta ar fi trebuit să ne întâlnim. Săptămâna asta… Ar fi trebuit…
Ultima fotografie, realizată cu câteva zile înainte de a pleca dintre noi:
