Nici o deplasare la Avignon, la Festivalul de teatru, nu a fost lipsită de peripeţii, ghinioane sau de întâmplări ilare. Dar asta de anul acesta a întrecut orice aşteptări. Parafrazându-l pe Creangă, aş putea zice că nu ştiu cum sunt alţii, dar eu când mă gândesc la Ronul cel frumos curgător prin Avignon, pe sub podul pe care se dansează, fiindcă ajunge doar până la mijlocul albiei râului, îmi vin în minte numai ghinioane. De pildă, la prima deplasare, acum patru ani de zile, am pregătit cu prietenul meu Radu Dinulescu toate amănuntele întâlnirilor pe care trebuia să le avem acolo, cu ore şi locuri de întâlnire, cu documentaţie şi aşa mai departe. Am uitat un singur amănunt, care s-a transformat în ghinion: Radu nu avea paşaport valabil. Al doilea an am aţipit în dreapta şoferului, deci nu m-am mai uitat pe hartă. Şoferul s-a rătăcit şi am rămas fără motorină. În al treilea an am descoperit abia în Franţa că aveam o greşeală de gramatică pe afiş. Anul acesta mormanul de ghinioane a fost anihilat doar de Marele Premiu câştigat acolo (2008, n.r.).
Am plecat fără probleme din Arad. Eram atât de liniştiţi încât starea aceasta semăna leit cu o linişte dinaintea furtunii. Având nişte experienţe interesante în ceilalţi ani, în sensul că am dormit pe o terasă, pe nişte cartoane şi din cauza căldurii, dar şi din cauza înghesuielii, am avut o premoniţie şi mi-am cumpărat o saltea pneumatică. Aşa, ca orice ardelean care strânge prin casă lucruri de care nu are nevoie pe moment, dar nu se ştie niciodată la ce îi trebuiesc. Nici el nu ştie, iar după ce îşi umple şi grădina de lucruri inutile nu mai găseşte nimic atunci când îi trebuie. Mi-am luat şi pompă pentru saltea, ca să nu păţesc la fel ca în bancul cu pompa. Aşa că, pornim la drum.
N-are rost să vă povestesc cei două mii de kilometri, pentru că aş risca să îmi amintesc mai mult de indicatoarele de pe autostrăzi. Ceea ce îmi amintesc cert este că ne-am oprit să dormim la Lido di Jesolo. Aveam vauchere. Şi ce dacă? Ăla de la recepţie, un italian al cărui tată are ceva afacere prin Arad ne zice că el nu avea confirmarea de plată. Da’ cum s-o obţinem la ora 20 seara? Nu-l interesa. Aşa că am mai plătit odată locurile de cazare.
Începuse bine. Mergeam la Avignon, nu? A doua zi, dis de dimineaţă ne hotărâm să mergem să vizităm Veneţia, înainte de plecarea spre Avignon.
Parcăm microbusul într-o parcare păzită, chiar lângă chioşcul pentru vânzarea biletelor pentru vaporaşul care ne trecea gârla până la Veneţia. La umbră. Nu stăm, ne zicem noi, mai mult de două ore, ca să nu ajungem prea târziu. Vaporaşul dă să plece. Strigăm după căpitan, iar el ne face semn să urcăm. Ce noroc avem, ne zicem noi. Suntem pe vaporaş, Ne fotografiem cu siajul său. E frumos. Ajungem la Veneţia. La coborâre unul dintre cei din personalul navigant ne spune în italiană, franceză şi engleză că ne aşteaptă la ora 17,00. Era ora 9,00 dimineaţa. Mie mi se pare că nu aud bine şi îl întreb de ce aşa târziu. Astăzi facem grevă, zice el. Ah, zic eu plin de optimism, având în buzunar biletele dus-întors, daţi-mi jumătate de bani înapoi şi ne întoarcem cu alt vaporaş. Eu vă dau banii înapoi, zice el, dar nu aveţi cu ce să vă întoarceţi pentru că toate companiile de transport sunt în grevă. Tot nu îmi vine să cred şi mă uit la toate casieriile din portul veneţian. Afişe cât de-o şchioapă, scrise în patru limbi de circulaţie internaţională: GREVĂ.
Am noroc, totuşi, m-am consolat eu că am prins Bienala, eveniment cu care foarte rar te întâlneşti. Mi-am ales să vizitez câteva expoziţii tocmai când italienii aveau pauza de masă. Atunci mi-am amintit că sunt, totuşi, pe drumul către Avignon. La ora 17,00 am plecat înapoi spre microbus. Când am ajuns am găsit toate bagajele răvăşite. Cineva, tocmai ne-a spart maşina. Începem să verificăm fiecare bagaj. Nu lipsea nimic. Îi urăm pe sănătate hoţului şi ne zicem ce noroc am avut cu toţii că am dat peste un hoţ gentleman.
Înainte cu vreo sută de kilometri de Avignon îl sun pe Radu să îi spun că ajungem. Totu-i rezolvat, îmi zice. Şi cazările, şi totul, stai în apartament cu directorul Teatrului de la Galaţi. Toată lumea s-a instalat, spectacolul merge bine, avem spectatori, avem succes, a venit presa din toată Franţa la noi, ies oamenii plângând de la spectacolul “Hymnus“.
Este o singură problemă, îmi zice. Deja un muşuroi de furnici mi se urca pe spinarea transpirată de la drum. În timp ce furnicile înotau prin râul de transpiraţie de pe şira spinării mele îmi zice: la apartamentul în care stai tu cu Vlad nu este curent, apă şi gaz. Era vineri seara. Normal că numai luni puteau să vină meşterii. A, zic eu plin de optimism, nu-i o problemă aşa de mare, am să dorm la actori în apartament. Aveam saltea şi pompă, nu?
Ajungem într-un târziu, seara, la Avignon. Merg direct la apartamentul unde stăteau actorii de la Teatrul de Marionete. Nu apuc să mă scuz pentru că dormeau deja de mult. Intru tiptil în cameră, îmi scot salteaua pe întuneric. Nu aprind lumina, ca un soţ vinovat care nu vrea să îşi trezească soţia despre care ştie că oricum l-a auzit că a venit acasă târziu. Scot şi pompa. Îmi dilatez pupilele să văd ceva, dar tot pe pipăite mă descurc. Găsesc gaura saltelei, găsesc şi ştuţul de la pompă. Bag ştuţul şi încep să umflu. Nu vreau să vă spun cum sună o pompă de picior în miez de noapte. În schimb pot să vă povestească actorii pe care i-am trezit. M-am culcat pe saltea. Ce bine era, după atâta drum! După vreo două ore de somn m-am trezit din cauză că suprafaţa de dormit era prea tare. Era podeaua. Se dezumflase salteaua. M-am trezit şi am umflat din nou salteaua. S-au trezit şi actorii din nou. Dimineaţă salteaua era din nou dezumflată. Povestea s-a repetat încă două nopţi la rând.
A treia noapte actorii s-au gândit să îmi facă o surpriză şi să îşi asigure lor liniştea nocturnă. Au vrut să îmi umfle ei salteaua pe când vin. Am găsit salteaua dezumflată de tot. Aşa că am început să o umflu din nou. Dimineaţa salteaua nu avea scăpat nici măcar un strănut din volumul de aer pompat de mine. Am crezut că i-am găsit eu şmecheria. Am aflat după aceea de intenţia actorilor. Nu ştiu ce făcuseră, dar mi-au reparat-o dintr-o greşeală. Ce noroc pe mine!