Aşa că, este vorba despre Ziua Naţională a României

Franţa s-a bâlbâit şi ea în alegerea zilei naţionale. Ba Proclamarea Republicii, ba o expoziţie mondială. Nu degeaba copiem Franţa şi în sistemul politic şi în cel administrativ. Până la urmă au decretat un 14 iulie, fără să precizeze anul aniversat, făcând însă referire la capitularea Bastiliei.

În schimb, o ţară mică, precum Ungaria şi-a ales mai multe zile naţionale. Două cu referire la Revoluţia din 1848, alta cu referire la primul rege al Ungariei şi a patra, care comemorează Revoluţia anticomunistă din 1956.

Germania s-a cantonat la unificarea din 1990, pentru a-şi sărbători o zi naţională.

Spania aniversează ziua de 12 octombrie (ce coincidenţă, cu a mea!), zi în care Columb a păşit pe continentul american. Se pare că era şi ziua lui de naştere.

Italia aniversează ziua declarării Republicii, în 2 iunie, deşi anterioara sărbătoare naţională era în prima duminică din iunie.

Austria îşi sărbătoreşte neutralitatea de după război, iar Portugalia, pur şi simplu, comemorează moartea unui poet de ziua naţională.

Ce vreau să zic? Că nu ştiu dacă noi înţelegem ce sărbătorim de Ziua Naţională. De fapt, nu ştiu dacă noi înţelegem ce înseamnă o zi naţională.

Totuşi, istoria zilei naţionale la români evocă un respect faţă de simbolurile ţării. De pildă, 10 mai devine sărbătoare naţională, deoarece în 1877, la acea dată, Principatele Române se declară independente, iar Parlamentul dedică acest eveniment viitorului Rege, Carol I. Trec peste faptul că comuniştii, cu tot cu cacofonie, au declarat sărbătoarea Independenţei în data de 9 mai, când fusese citită declaraţia în Parlament de către Mihail Kogălniceanu.  Comuniştii ascundeau astfel o sărbătoare în spatele victoriei de la 9 mai din al Doilea Război Mondial şi o aduceau către 8 mai, ziua în care partidul comunist îşi aniversa naşterea din România.

Abia acum ajung la subiectul meu.

E vorba tot despre comunişti şi despre urmaşii lor de nădejde.

După o tradiţie moştenită de la Lenin, comuniştii atacă valorile unei ţări, simbolurile ei, ori chiar sărbătorile ei.

Bunăoară, zilele trecute, chiar înaintea Sărbătorii Naţionale a României, Majestatea Sa, Custodele Coroanei României, Principesa Margareta a susţinut un discurs în faţa a circa 80 de invitaţi, printre care cei mai mulţi fiind reprezentaţi ai ţărilor care au ambasade în România. Discursul se găseşte pe internet, dar vreau să evoc aici doar simplitatea lui, care i-a şi consolidat esenţa mesajului şi care a şi dus la o reacţie iresponsabilă a Ambasadei Rusiei.

Ce să vă spun? Că Principesa Margareta s-a bătut în cuvinte pentru recunoaşterea demnităţii României?

Ideea articolului este că Rusia s-a simţit atacată de discursul Majestăţii Sale! Şi atunci a reacţionat după  lecţiile stalinist-leniniste. Adică a recurs la umiliri ale valorilor româneşti, ale simbolurilor româneşti. Tocmai înaintea Zilei Naţionale a României. Şi, ca orice comunişti care se respectă, au fost şi bădărani diplomatici cu Principesa Margareta, numind-o oricum, dar cu evitarea titlurilor nobiliare.

Există o petiţie pe internet împotriva atitudinii Ambasadei Rusiei faţă de Principesa Margareta. Nu o promovează nici o sursă media. Nici ştirea nu o prea găseşti.

Ehei…! Păi, de-aia! Nu ne-am lecuit de comunism. Cică nu e bine să te iei de ruşi. Fi’ncă la ei e şi Tezaurul nostru. Dar, şi fi’ncă ei e foarte tari şi puternici.

Principesa Margareta s-a luat de toţi, în discursul său. S-a bătut cu toţi. Pentru România. Aşa cum nu a făcut-o nici un preşedinte, nici un premier şi, cu atât mai puţin , un om politic român. Că bărbaţi politici nu prea mai avem. Fie ele şi bărbate.

În ce priveşte defuncta uniune sovietică, ştiu că în luna mai a anului 1944, adică înainte cu câteva luni de mişcarea politică şi armată a Regelui Mihai I al României, la Moscova se tipărea o bancnotă în valoare de 100 de lei pe care scria „Republica Sovietică Socialistă România”. Bancnota există în Arhivele Naţionale ale Românei. Bancnota trădează intenţiile Moscovei din Al Doilea Război Mondial, precum şi înţelegerile Pactului Ribbentrop-Molotov.

Aşa că este vorba despre Ziua Naţională a României.

Am început să scriu o carte despre conştiinţa şi cunoştinţa românilor despre cei care au făcut Marea Unire. Nu m-a surprins faptul că nici eventualii urmaşi nu ştiu mare lucru despre înaintaşii lor direcţi care au luptat pentru identitate naţională. De pildă, am aflat că un slovac s-a luptat ca Nădlacul să rămână în România, şi nu în Ungaria.

Mormintele arădenilor care au dus o luptă politică pentru unirea din 1918 sunt pline de bălării. Cu singura excepţie a mormântului lui Vasile Goldiş. Cu prilejul Zilei Naţionale a României nici măcar mormântul lui Ioan Suciu nu este umplut cu flori, Ioan Suciu fiind organizatorul principal al Adunării de la Alba Iulia. Să mai amintesc de Ştefan Cicio Pop, cel care a condus Consiliul Naţional Român, cu sediul la Arad, şi a suportat cea mai mare parte din finanţarea acestuia?

Ei, da! Cred că ar trebui să amintesc de el! Iată discursul lui de la Alba Iulia:

Onorată Adunare Generală Națională,

Marele Sfat Național în ședința din 7/20 noiembrie a hotărât să convoace Adunarea Națională a națiunii Române din Ardeal, Banat și Țara Ungurească. Locul cel mai potrivit pentru această adunare este Alba-Iulia, această Mecă a românismului, unde zac moaștele celor mai mari Martiri ai noștri: Horia, Cloșca și Crișan, loc sfânt pentru întreaga suflare românească. Fraților, acestea sunt momente înălțătoare, istorice și cine ar putea găsi cuvintele care să zugrăvească tablourile ce le vedem și interpreta sentimentele ce le avem?

Cine putea să creadă că o să se schimbe astfel împrejurările după ani ani de răsboiu? Soldații noștri, la începutul răsboiului erau ademeniți că România va ține cu noi. Răsboiul a început cu minciună și guvernele ungurești monopolizau pentru armata maghiară toată gloria armelor (strigăte: blestem pe ei). Voi popi și dascăli ați fost acuzați că subminați poporul și ca ați trimis în țară pe Lucaciu și Goga (să le fie rușine pentru astfel de acuze). În Banat au fost mulți români deținuți și internați deodată cu sârbii. Mama noastră România (trăiască România, aplauze furtunoase) n-a mai putut suferi atâtea dureri ale fiilor de peste Carpați și a trecut granița (aclamări). Cu pietate și smerenie ne închinăm acelor factori care au venit într- ajutorul nostru (trăiască). Preoții și intelectualii noștri au fost duși în lanțuri. Clujul cunoaște Golgota (5.000 de români așa-i). Mărginenilor li s-au răpit averile, li s-au înmulțit datoriile, ca să se acopere cheltuielile unui răsboiu mizerabili (așa-i). Nu mai putem suferi această viață de robi. Nu mai suferim. (Trăiască Consiliul, să ne elibereze armata română)… Voim libera dispunere a fiecărui popor asupra sorții sale și voim ca această liberă dispunere să nu fie frază… La noi nu s-a putut rosti cuvântul liber, în fiecare comună ne conduceau alții, în parlament ne strigau: ștreang vouă (strigăte: ștreang lor). Când învingeau se adunau în dietă și făureau legi silnice contra națiunilor nemaghiare, iar când le mergea rău mai scriau și câte o carte mitropoliților noștri (râsete, aplauze).

Trebuia să vină de debaclul; 80 procente din monarhie se rugau: Doamne bate pe stăpânii noștri! Nu se putea să învingă crima. În vara anului acestuia trebuia să se schimbe situația: Tu, Piave, ai fost prima cu valurile tale… (aplauze prelungite) Glorioasa națiune franceză (ura, trăiască Franța, aplauze de câteva minute)… cu sora noastră dulce Italia (trăiască), au dus steagul dreptății la învingere… S-a prăvălit zidul putred… căci a fost întemeiat pe minciună, pe tiranie, (așa-i), pe cele mai josnice interese, trebuia să se prăbușească cu legi, cu împărați cu tot (așa-i, trăiască, aplauze prelungite).

Domnilor, Consiliul Național Român la timp potrivit și-a fixat atitudinea, iar prin glasul domnului deputat Dr. Alexandru Vaida (trăiască) a adus la cunoștința lumii întregi că noi voim să uzăm de dreptul de liberă dispunere; am declarat că nu mai recunoaștem parlamentul și guvernul maghiar și că voim, singuri, neinfluențați de puteri străine, să ne organizăm în Stat liber și coordonat.

Evenimentele, apoi, se precipitară repede. Se publică scrisoarea cu solia lui Wilson (trăiască) în care se spune că marele președinte față de jertfele mari aduse de România, îi recunoaște toate revendicările, îi recunoaște dreptul la o unitate națională (Trăiască România, aplauze frenetice)… Ce-a urmat a fost desvoltarea logică a evenimentelor. În momentul psihologic potrivit ne-am hotărât să luăm în stăpânire imperiul întregului teritoriu românesc. Dușmanii noștri nu ne-au recunoscut acest drept și ne-au aruncat acuze că noi nu dăm bunătăți poporului (râsete, nu ne trebuie, să și le ție ei!). Ne-am văzut nevoiți să facem manifest către popoarele lumii.

(Ștefan Cicio Pop citește ultimele două pasaje din Manifestul Marelui Sfat al Națiunii Române din 18 noiembrie 1918, publicul izbucnește în urale și aprobări unanime).

Cu acest manifest Consiliul Național Român și-a împlinit chemarea sa față de națiunea română. El își depune mandatul în mâinile Națiunii române. Acum, voi, reprezentanți ai poporului, sunteți chemați să vă spuneți cuvântul (aplauzele durează câteva minute). Venim înaintea voastră ținând cont de mandatul nostru și declarăm că poporul românesc este matur, își cunoaște chemarea sublimă în lumea civilizată (trăiască, aplauze, vrem unirea tuturor românilor). Propunerile le va face comitetul provizor. Cu sfială vă salut pe voi reprezentanți ai poporului român, salut cu dragoste pe reprezentanții României, cari nu vreau să facă politică și cărora nu vreau să le spun numele, pe reprezentanții Basarabiei: vicepreședintele Sfatului Țării pe Pantelimon Halipa, pe delegatul Cazacliu, pe reprezentantul Bucovinei, profesorul Alecu Procopovici. Salut corpul Voluntarilor din Transilvania și Ungaria cu sediul în Iași, pe dr. Victor Deleu, Vasile Osvadă, Vasinca, Eugen Goga și Bihoreanu.

Eu mi-am îndeplinit misiunea, Dumnezeu să ne dea înțelepciunea ca să aducem hotărâri bune!

Numesc de notari ad-hoc pe domnii dr. Laurențiu Oanea și dr. Sever Miclea, iar de raportor al Comisiunii de verificare pe dr. Ioan Suciu. Dau cuvântul domnului raportor.

Aţi citit? Zicea de sfială, pietate şi smerenie… Cum, la un om politic?

Şi, iată discursul de după 100 de ani al Majestăţii Sale, Principesa Margareta:

Excelența Voastră Nunțiu Apostolic, Decan al Corpului Diplomatic, Excelențele Voastre,

Împreună cu Principele Radu aș dori să vă urez bun venit în această seară plină de căldură la palatul care, în diferite forme arhitecturale, a fost centrul politicii și al vieții românești de-a lungul a mai bine de un secol din existența modernă a națiunii noastre. Am reluat șirul întâlnirilor diplomatice care au rădăcini adânci în timp și sunt încântată să văd pe atât de mulți dintre voi în această seară.

Când ne-am întâlnit anul trecut, am vorbit despre Centenarul Marii noastre Uniri, a momentului în care toți românii s-au reunit într-un singur stat, la sfârșitul Primului Război Mondial, sub domnia Regelui Ferdinand, străbunicul meu. A fost un moment de mare importanță națională și sărbătorit de milioane de familii de români, care și-au amintit faptele de onoare ale bunicilor lor în urmă cu un secol.

Anul acesta a început cu un alt eveniment istoric: prima președinție română a Uniunii Europene. Pentru o nouă generație de români, pentru cei născuți după căderea dictaturii comuniste sau pentru cei care erau pur și simplu prea tineri să-și amintească anii totalitarismului, totul a început destul de natural: țărilor UE le vine rândul să asigure președinția UE, iar la începutul acestui an, a fost rândul României.

Dar trebuie să vă spun că, atunci când am putut să mă întorc din exil și am pus pentru prima oară piciorul în România, acum aproape 30 de ani, nimic legat de direcția în care a mers țara noastră nu era previzibil. Situația economică era groaznică. La fel și imaginea noastră în lume. Oamenii vorbeau despre Revoluția de catifea de la Praga. Oamenii admirau liderii Solidarității din Polonia. Și televiziunile difuzau în direct deschiderea frontierei dintre Austria și Ungaria, prima adevărată gaură perforată în Cortina de Fier. Dar despre România? Discuția era doar despre orfelinate murdare, sate afectate de sărăcie și mineri violenți pe străzile Bucureștiului.

Cei dintre noi care am cunoscut acele zile am trăit în egală măsură cu speranță și cu disperare. Dar îmi amintesc și de iubitul meu tată, regretatul rege, care, în ciuda tuturor acestor neplăceri, nu s-a abătut niciodată de la convingerea lui că, în final, națiunea noastră va triumfa în confruntarea cu aceste crize.

Noi, românii, n-am fi putut niciodată realiza aceasta singuri. Transformarea noastră în țara în care suntem astăzi nu s-ar fi putut face fără sprijinul celor două instituții care continuă să stea la baza prosperității și securității noastre astăzi, respectiv Uniunea Europeană și Organizația Tratatului Atlanticului de Nord. Dar, în cele din urmă, apartenența noastră la ambele instituții nu s-ar fi realizat fără propriile noastre eforturi.

Las istoricilor să decidă dacă am fi putut realiza procesul de transformare mai repede sau în mod diferit. Dar, mă bucură foarte mult să subliniez faptul că anul acesta am reușit să conducem președinția Uniunii Europene și că un român a fost  numit secretar general adjunct al NATO. Niciunul dintre manifestanții care au luptat și au murit pe străzile Bucureștiului în urmă cu trei decenii pentru a răsturna dictatura comunistă nu ar fi cutezat să prezică o astfel de urmare pentru România.

Nu este nevoie să mai precizez că toate acestea sunt doar o etapă a unui proces în continuă desfășurare și că avem multe altele de făcut. De exemplu, raportul din octombrie al Comisiei Europene este îngrijorător, el constatată existența încă a unor serioase deficiențe în lupta noastră împotriva corupției. Nu numai că este corect, dar este datoria Comisiei Europene de a continua lupta împotriva cancerului corupției pe întregul continent. Cu toate acestea, trebuie să ne amintim că această luptă – în care România trebuie să accepte că are o mare responsabilitate – este mai bine dusă dacă există un spirit de dreptate în modul în care toate țările Uniunii Europene sunt tratate. Dar, deși am căzut de acord, acum doi ani, asupra celor 12 puncte fundamentale care trebuiau atinse în această privință, am descoperit anul trecut că avem opt recomandări suplimentare pe care trebuia să le îndeplinim. Acest fapt tinde să creeze teama că așa-numitul Mecanism de Cooperare și Verificare, pe care România l-a semnat fără ezitate în anul 2007 ca măsură tranzitorie, va deveni, de facto, o decizie permanentă.

Același lucru este valabil și pentru aplicarea Acordului Schengen, în cazul căruia, orice facem, nu este niciodată suficient. Din nou, nu sugerez să primim un tratament special. Și nici nu mă număr printre cei care cred că România este victimizată; sunt pe deplin conștientă de presiunile pe care le au alte guverne ale Uniunii Europene. Cu toate acestea, merită de subliniat faptul că o Românie care se simte tratată egal cu celelalte țări și care nu primește nici mai mult, nici mai puțin decât sarcinile tuturor celorlalte state membre ale UE, este un partener mai bun pentru voi, pe termen lung.

Același lucru este valabil și pentru situația de securitate din regiunea noastră, care cred că merită o atenție sporită. În urmă cu câteva luni, România și-a unit mâinile cu Polonia și Statele Baltice la 80 de ani de la semnarea Pactului Molotov-Ribbentrop, un odios tratat semnat de dictaturile ucigașe ale secolului al XX-lea. De asemenea, susținem cu toată inima eforturile actuale ale NATO de a stimula apărarea aliaților noștri baltici; securitatea lor rămâne securitatea noastră. Salut și contribuțiile aliaților noștri în apărarea României. Dar mă întreb doar dacă facem destul, având în vedere problemele cu care ne confruntăm în Ucraina și în jurul Mării Negre. Permiteți-mi să vă reamintesc: toate atacurile Rusiei asupra securității noastre, de la atacul asupra Georgiei din 2008 până la atacul asupra Ucrainei din 2014 și intervenția militară rusă în Orientul Mijlociu în 2015 s-au întâmplat în partea noastră a lumii, în jurul a ceea ce obișnuia să fie numit „flancul sudic” al NATO. Am sporit bugetele noastre de apărare și vom continua în acest sens. Dar cu toții ar trebui să rămânem fideli principiului nostru cardinal, potrivit căruia securitatea europeană este indivizibilă; aceasta este lecția pe care am învățat-o din ororile secolului trecut.

Excelențele Voastre,

Permiteți-mi să închei dedicând câteva cuvinte rolului pe care îl văd pentru Coroana Română de astăzi.

Văd Coroana și rostul meu ca unificator și consolidator național. Acest rol este și mai important astăzi, când milioane de români trăiesc în afara țării noastre. Am fost emoționată de o instalație recent pusă în City of London, districtul financiar al capitalei britanice, care spunea pur și simplu „Mi-e dor de tine”, un mesaj al românilor care locuiesc peste mări și țări. Acesta este o „ramură” a unei inițiative pornită de la Cluj. Dar este un mesaj pentru noi toți. Pentru că relațiile dintre România și țări europene ca Franța, Spania, Italia și Marea Britanie, pentru a numi doar câteva, s-au schimbat pentru totdeauna prin prezența a milioane de români care s-au stabilit acolo. Conaționalii mei îmbogățesc cultura și viața țărilor de reședință.

Dar românii din afara țării ne schimbă pe noi toți, aici, rămași acasă. Consider că este datoria mea de a consolida legăturile dintre diaspora și țară.

De asemenea, cred că Instituția Coroanei poate ajuta la stimularea orientării globale a României. Petrecem mult timp în Europa vorbind despre dificultățile și provocările noastre interne, dar poate prea puțin despre lumea din afara Europei, care evoluează și ea rapid. Sunt mândră de faptul că România continuă să dețină o rețea globală puternică de ambasade și continuă să joace un rol activ în organizații precum Națiunile Unite. Efortul nostru de anul acesta de a fi membru al Consiliului de Securitate al ONU nu a avut succes, dar el a fost o indicație clară a viziunii noastre globale, o viziune pe care eu și Casa Regală rămânem hotărâți să o susținem și să o îmbunătățim.

Patru generații ale familiei mele au lucrat în acest palat în beneficiul națiunii și noi, a cincea generație, nu putem face mai puțin.

Vă rog să vă alăturați mie pentru a rosti o urare prieteniei dintre România și țările voastre și pentru un Nou An fericit și prosper!”

Zice de spirit de dreptate, beneficiul naţiunii, dor, securitate europeană… expresii pe care rar le întâlneşti (spre deloc) pe la politicienii români actuali. Însă, dă cu barda diplomaţiei în Pactul Ribbentrop–Molotov. Aici i-a supărat pe ruşi! Deocamdată! Fiindcă nici Germania nu e prea hotărâtă în denuţarea acestui Pact.

Însă, era vorba de Ziua Naţională a României!

Sigur că naţionalismul în Europa e o tâmpenie! Dar prinde, iarăşi, contur! Sigur că susţinerea acestui curent politic e periculoasă, dar e din ce în ce mai rentabilă politic! Dacă până şi în Marea Britanie a ajuns curentul naţionalist…

Am dat exemplele de la începutul articolului pentru a vă face să înţelegeţi ce îşi doreşte fiecare popor european de la sărbătoarea naţională. Adică să fie respectat de alte popoare pentru alegerea lui de a-şi sărbători bucuria identităţii naţionale. Fie că ea e reprezentată de un cuceritor, ori de un poet, fie că e reprezentată de luptători pentru libertate, fie că e reprezentată de unire.

Când vom şti să ne educăm înţelegerea faţă de istoria proprie, prin respectul faţă de alte istorii comune, poate că vom putea să ne educăm şi respectul faţă de sinele naţional.

P.S. Ah! Uitai să vă spui: am semnat petiţia împotriva comunicatului Ambasadei Rusiei la Bucureşti!