E prea devreme să spunem ce vor culege britanicii din plasele de pescuit aruncate în Canalul Mânecii, după ce s-au bucurat că barca Brexit-ului pluteşte şi fără vela Uniunii Europene.
Deocamdată, au izbucnit xenofobiile şi rasismul în Marea Britanie împotriva imigranţilor. Ceea ce e cel puţin ilar, dacă n-ar fi îmbrăcat într-un umor negru de proastă calitate. Adică, mie mi-e puţin cam greu să înţeleg acest patriotism exacerbat, după ce de sute de ani Marea Britanie s-a bazat pe primirea de emigranţi din zonele şi ţările asupra cărora aveau influenţă, dar şi pe stimularea migraţiei britanice către zonele şi ţările cucerite de Imperiul Britanic.
De altfel, chiar în anul intrării Regatului Unit în Uniunea Europeană, 1973, celebra trupă engleză Monty Python (un fel de Divertis de Londra) ironiza magistral procesul integrării europene. Pe scurt, într-o scenetă memorabilă, actorii trupei sugerau că intrarea UK în UE ar avea următorul scop, citez aproximativ: „de 500 de ani ne războim cu toate ţările europene şi n-am câştigat nimic; e timpul să îi batem dinăuntru; divide şi vei cuceri”.
Se ştie că Franţa a blocat de două ori solicitarea Regatului Unit de a intra în UE, De Gaulle spunând că Marea Britanie va fi un cal troian adus în Uniune. Probabil presimţea el ceva, fiindcă intrarea la a treia solicitare s-a făcut în special datorită susţinerii acestui proces de către Statele Unite. Şi, ca o coincidenţă istorică, ieşirea din UE s-a făcut tot în urma lobby-ului făcut de Statele Unite, după 47 de ani. Marea Britanie fiind primul membru care părăseşte Uniunea Europeană, creând astfel şi precedentul, dar şi alimentând scepticii europeni, precum şi naţionalismul şi separatismul.
Cert este că euforia Marii Britanii îndeamnă guvernul londonez la afirmaţii cel puţin pripite, dacă nu iresponsabile, iar disperarea Uniunii Europene îndeamnă liderii de la Bruxelles la provocarea unor resentimente ce s-ar putea întoarce chiar împotriva lor.
Bunăoară, chiar înainte ca Bruxelles-ul să anunţe luni, 3 februarie, 2020, termenii în care se va negocia noul Acord economic cu Londra, guvernul britanic anunţă în presa de pe Tamisa că Regatul Unit nu are nevoie de un acord comercial cu Uniunea Europeană. Iar liderii europeni anunţă că UE va sprijini Spania în revendicarea Gibraltarului, dar şi Scoţia în ieşirea din Marea Britanie şi intrarea în Uniunea Europeană.
E adevărat că primul cuţit în apă a fost aruncat de britanici, prin impunerea primei legi de după Brexit care interzice deja pescuitul în apele din Canalul Mânecii. Este la fel de adevărat că intrarea Marii Britanii în UE din 1973 a provocat un fel de omerta în problema Gibraltarului revendicat atât de Spania, cât şi de Regatul Unit. Iar Scoţia a anunţat încă de la referendumul din 2016 că dacă Londra iese din Uniunea Europeană şi Edinburgh îşi va ridica kilt-ul în faţa Londrei, părăsind Marea Britanie. Pentru Scoţia, însă, e un ideal de veacuri, iar acesta este doar prilejul perfect, creat chiar de Londra. Totodată, pentru Spania, readucerea în atenţia publică a aparteneţei Gibraltar ar fi ca o gură de oxigen a Madridului în criza cataluneză. În sensul că ar amâna soluţionarea unei crize prin reîncălzirea celei mai vechi dispute teritoriale a fostului Imperiu spaniol.
Numai că pentru Uniunea Europeană, alimentarea acestor bătrâne conflicte de interese ar putea deveni unghia care zgârâie nevindecatele răni teriroriale europene. Începând de la cele din ţările Europei de Est şi terminând cu cele ale Europei Centrale şi de Vest.
Uitându-mă, aşa, la întâmplare la istoria acestei căsnicii eşuate între UK şi UE, am dat peste motivele pentru care Londra a refuzat să devină, în 1957, membru fondator al Uniunii Europene (atunci, în altă formă, ce-i drept) şi motivele pentru care guvernul britanic a cerşit intrarea în Uniune, iar mai târziu motivele pe care şi-a bazat ieşirea. Regatul Unit nu a crezut, iniţial, în proiectul european, bazându-se pe bănuitul statut privilegiat în relaţiile comerciale internaţionale. Datorită Commonwealth-ului şi a relaţiilor, de asemenea privilegiate de atunci, cu Statele Unite ale Americii. După nici 15 ani, acelaşi Regat Unit se temea de pierderea acestui statut din cauza diminuării puterii sale coloniale. Ceea ce a şi determinat guvernul britanic să creadă că „integrarea politică şi economică e cea mai bună pentru evitarea unui război, iar viitorul economic stabil e numai împreună!”. Cum? Pentru ca în 2020 să nu mai creadă exact în acealaşi principii. De bază.
Iată ce spune chiar cel care a provocat Brexit-ul, cu tot cu denumire, chiar în Parlamentul European : „Iubim Europa, dar urâm Uniunea Europeană!”. În accepţiunea britanică asta ar însemna: ne plac afacerile cu voi, dar după regulile noastre.
Probabil că acordul cu Regatul Britanic va semăna foarte mult cu acela dintre Norvegia şi Uniunea Europeană. Care, asemeni Islandei şi Lichtenstein, după răzgândeli multiple de aderare au acceptat condiţiile UE pentru viitoarele relaţii economice.
Însă, deocamdată, pe cele două maluri ale Canalului Mânecii se văd doar xenofobiile şi mândriile fără… judecată.