Sute de întâlniri, discuţii despre idei şi idei despre discuţii, priviri în ochi pentru înţelegerea voinţei celuilalt, vizionări de spectacole şi filme, căutări interioare, căutări printre întrebări… toate mi se prăvălesc în memorie când îmi amintesc despre debutul Festivalului de Teatru şi Film Underground de la Arad.
Mai ales întâlnirea. În ea a fost secretul acestui festival. Iar ideea acestei construcţii, în jurul întâlnirii, a venit de la actorul Nicu Mihoc. Cel care avea să devină directorul artistic al Festivalului Underground.
În anul 2001, aveam, deja, la Casa de Cultură a municipiului Arad, în Teatrul Vechi, câteva producţii teatrale. Nu încerc aici o cronologie precisă a unei naşteri, ci încerc să îmi amintesc, mai degrabă, povestea de dragoste de dinaintea ei şi de după ea.
Poate că totul a fost un plan divin. În anul 2000, Mihai Popovici, fostul director al Casei de Cultură a municipiului Arad, a intrat în mormânt, îngropându-mi, parcă, şi bucuria unei prietenii cu care nu mă voi mai întâlni vreodată.
Florin Didilescu (Papa Didi, care înfiinţase o mişcare spectaculoasă de teatru amator de limbă franceză, la Arad) a fost cel care m-a oprit pe stradă, pur şi simplu, şi mi-a spus: tu trebuie să continui proiectele lui Mihai!
Florin îmi tradusese în franceză poemele cu care am debutat în Franţa, la Aix-en-Provence, în 1990. Ştiam cum a reuşit Mihai să readucă la viaţă unul dintre cele mai importante obiective culturale din Arad şi din România: Teatrul Vechi şi Casa Hirschl, adică. Scrisesem despre proiectele lui în ziar.
Întâlnirea cu Florin se petrecea pe când eram redactor şef-adjunct al cotidianului „Observator arădean” şi mă pregăteam să încep un alt proiect, cu Lajos Notaros, tot ca redactor şef-adjunct, al cotidianului „Agenda zilei de Arad”, care făcea parte din Trustul de presă Agenda. Nu mă gândeam eu la vreo funcţie de directorat în cultură.
Cred că Mihai mi-a dictat proiectul pentru concurs. De undeva din interiorul meu. Cu memoria lui, care îmi invada conştiinţa cu asumări. Tot dintr-o prietenie greu măsurabilă pentru Mihai, s-a mai prezentat la concurs şi actorul Călin Stanciu, iar al treilea concurent a fost actorul Dan Covrig. Eram amic cu ambii, fiindcă le fusesem regizor tehnic vreme de 5 ani. Pe hol, am mai schimbat idei. Voiam ca întâlnirea noastră să nască un proiect bun pentru cultura arădeană. Fiecare dintre noi voia să se întâmple altceva în cultură.
Mihai deschisese uşa pentru alte întâlniri. Cred că unul dintre primele spectacole pe care le-am preluat a fost „Pe muchie de şuriu!”, în care jucau Călin Stanciu şi Doru Nica. Apoi au urmat altele. Actorii arădeni îşi doreau alte întâlniri. Cu alţi regizori în alte spaţii, cu alte texte, cu alte libertăţi. M-am bucurat să le ofer locul acestor întâlniri tocmai în Teatrul Vechi.
Am mers la conducerea Teatrului devenit Clasic şi „Ioan Slavici” şi le-am propus, la o întâlnire, ca producţiile Casei de Cultură să fie prezentate în cadrul Festivalului de Teatru Clasic, ca nişte producţii din off. Ca o alternativă.
Directorul de atunci al Teatrului, Ion Văran, mi-a spus că Festivalul de Teatru Clasic are o altă structură şi că nu se potrivesc astfel de spectacole incluse în selecţie. „De ce nu faceţi dumneavoastră un alt festival?”, m-a întrebat. A fost, de fapt, întâlnirea care a dus la naşterea Festivalului de Teatru şi Film Underground.
La început s-a numit Festivalul de Teatru de Cameră şi Underground. Fiindcă produceam spectacole în orice cameră pe care o găseam liberă prin Casa Hirschl şi prin Teatrul Vechi. Primul afiş al Festivalului, pe care nu-l mai am, a fost făcut dintr-o fotografie a artistului fotograf Nicolae (Tubi) Eberlein. Imaginea de bază era un profil al actorului Ovidiu Ghiniţă suflând într-un balon. A fost o altă întâlnire artistică dintre cei doi. Balonul ăla nu s-a dezumflat nici acum. Pluteşte liber. Aşteptând să fie prins la o altă întâlnire. Din dragoste pentru arta actorului. Şi, mai ales, pentru o întâlnire a artei lui cu publicul.
Actorul Nicu Mihoc mi-a dat reţeta Festivalului Underground: întâlnirea. În primele clipe nu am ştiut ce vrea să îmi transmită. Am înţeles, însă, repede, că totul îi datoram întâlnirii.
