-interviu cu sculptorul Alexandru Serafim Potecă-
Cum e să privești la o metaforă sculptată, când auzul îți este cotropit de polizoarele care taie în uitarea din calcar, iar nările ți se umplu de praful care se revoltă împotriva emoției înfiptă de artiști în memoria pietrei? Uite-așa! Pur și simplu.
-Alexandru, sigur ești pentru prima oară în județul Arad. Deci, și la Ineu.
-Foarte adevărat.
-Iată şi întrebările șablon: cum ai simțit orașul? Cum ai simțit piatra uitată aici de 33 de ani? Cum ai simțit oamenii?
-De la coborârea în gară am descoperit un orășel cochet. M-a surprins centrul îngrijit. Cu oameni molcomi. Dar drăguți. Iar piatra a fost o provocare pentru mine încă de când am văzut-o. Nu știam cum se prezintă după atâta vreme. S-a cam întărit un pic.
-Asta a fost de bine sau de rău?
-Ăăă… dacă era proaspăt scoasă din carieră era mai bine. Dar încă este lucrabilă! Ceea ce e bine. Pe de altă parte e o provocare să lucrezi cu o piatră care a stat atâta vreme. Mi s-a părut chiar interesantă ideea de a reface tabăra de sculptură după 33 de ani. Mi s-a părut minunat să reiei o temă, o atmosferă…
-În câte tabere ați mai lucrat împreună?
-Eu, cu Florin Marin și Elena Ilash am mai lucrat la Galați. Dar și în 2007, la Sibiu, când a fost Capitală Culturală Europeană. Numai că atunci am lucrat în metal.
-Unde duc treptele sculpturii tale?
-Treptele duc unde ne duce și viața!
-Adică înspre ceruri…
-Da, înspre ceruri! Fiecare are drumul lui. Fiecare își termină treptele și ajunge undeva. Poate fi interpretată lucrarea în mai multe feluri. E despre viață… despre cunoaștere…
-Când am început colaborarea mi-ai spus că nu îmi poți trimite o schiță a viitoarei lucrări, fiindcă trebuie să simți piatra.
-Pentru mine e foarte important să simt piatra, atmosfera… Să aflu poveștile locului… Așa funcționez eu. Inițial am avut în gând o altă compoziție, dar când am văzut-o ideea a venit imediat.
-La ce te-ai gândit inițial?
-La un sarcofag, cumva… la o compoziție pe orizontală.
Mai multe despre proiectul “Atelierele Construcţia de la Ineu”, pe www.ineuart.ro
Ovidiu Balint
Foto: Ovidiu Balint