Am primit un text pe mail, despre care îmi povestise un prieten din Suedia, Petru Dinu.
Fiind un text lung, n-avusei timp să fiu scurt în citire, aşa că am tăiat o diagonală vizuală şi mi-am zgâriat privirea în câteva cuvinte, cum ar fi libertate, drept la exprimare… Am mai citit o dată anul în care a fost publicat şi mi-am ridicat degetul de pe tastatura secolului 21, mi l-am băgat în gura căscată şi m-am gândit că nu mai e cazul să mai comentez ceva. Deocamdată!
Şi fiindcă m-am enervat atât de tare pe spiritual meu civic, care nu s-a trezit încă din 1759, vă reproduce textul în întregime. Cred că e o temă bună de doctorat pentru mulţi ziarişti cu care nu mă consider coleg şi pentru mulţi politicieni care candidează la cât mai multe mandate.
Am căutat ceva despre România anului 1759, ca să pot compara nivelul educaţiei din cele două ţări, la acea vreme. De Şcoala Ardeleană ştiam, dar Mişcarea a apărut în Transilvania, abia 30 de ani mai târziu.
Vă invit aşadar să citiţi cum se gândea în Suedia în anul 1759. Comentariile, în zilele care urmează.
Reflecţii asupra libertăţii civile – Un text de Peter Forsskal, publicat in 1759
§ 1 Cu cat omul trăieşte mai mult după bunul său plac, cu atat este mai liber. In afară de viaţă, nimic altceva nu-i este omului mai de preţ decat libertatea. Nici o fiinţă raţională nu renunţă la ea şi nu o limitează decat dacă este constrans de violenţă sau de teama unui rău mai mare.
§ 2 Un beneficiu care este atat de preţuit de fiinţa umană, nu are nevoie de constrangeri, atunci cand toţi iubesc virtutea. Insă, deseori suntem inclinaţi către vicii şi nedreptăţi. Aşadar, trebuie să ne fie impuse limite, libertatea trebuie să-şi piardă partea ei dăunatoare şi doar aşa vom putea, cu toata voinţa, să facem ceea ce este drept, adică să ne fim utili nouă inşine, dar şi celorlaţi, fără a face rau nimănui.
§ 3 Cand orice membru al societăţii are acces la asta, atunci există o libertate civila autentică. Aşadar, acest lucru implică faptul că nici un obstacol nu va impiedica pe nimeni de la ceea ce este decent şi folositor bunului public, că orice persoană cinstită poate trăi in siguranţă, ascultand doar de propria sa conştiinţă, bucurandu-se de bunurile sale şi contribuind la prosperitatea societăţii incare trăieşte.
§ 4 Pentru această libertate, ameninţarea cea mai mare vine din parte celor care deţin puterea in ţara lor, prin prisma funcţiei, a poziţiei sociale sau a avuţiei. Aceştia nu doar abuzează cu uşurinţă de puterea pe care o deţin, dar riscă să-şi dorească, fără oprire, să-şi extindă drepturile şi puterea, in aşa fel incat celorlalţi locuitori să le fie din ce in ce mai teamă de ei.
§ 5 Căci libertatea deplină intr-o societate nu inseamnă doar ca supuşii să se teamă de violenţa Suveranului. Este un pas mare, iar primul este spre fericirea tuturor. Insă supuşii pot, de asemenea, să fie şi asupriţi unii de ceilalţi. Şi in numeroase Republici, precum cea poloneză sau cele italiene, acolo unde se face mare caz de termenul seducător de libertate, cei mai mulţi oameni sunt sclavii aristocraţilor.
§ 6 Dacă cineva ar intreba a cui putere supremă este mai de temut intr-o ţară, aceea a Suveranului sau a cetăţenilor, aş răspunde că a doua este cea mai insuportabilă, insă prima este cea mai incurabilă, aşadar cea de care ar trebui să ne fie teamă şi de care să ne ferim cel mai mult. Căci dacă una nu este indepărtată, nici cealaltă nu va putea fi vreodată. In numele Stăpânilor absoluţi şi cu puterea acestora, guvernarea este foarte adesea exersată de către supuşi răi, nevrednici de favoarea suveranului lor, insă plini de siguranţa faptului că beneficiază de aceasta. Din mai multe motive, violenţa suveranilor puternici este, de asemenea, mai dificil de remediat. O credinţă exagerată in caracterul sfant al capetelor incoronate ii protejează chiar şi pe cei mai nedrepţi Prinţi. Mulţi işi imaginează că niciodată nu poate fi acordat prea mult unei fiinţe care este mai presus de celelalte şi care este atat de aproape de puterea divină: Regii barbari, fiind consideraţi sfinţi, se joacă fără mila cu viaţa supuşilor lor. Non-Juraţii din Anglia ridică o chestiune de conştiinţă din faptul că nu trebuie să fie credincioşi unei dinastii necredincioase. Şi fără a căuta exemple prea departe, atunci cand Suedia a fost sărăcita de oameni, mancare şi bani, de pe urma războaielor lui Carol al XII-lea, se credea totuşi că acest erou dur* nu işi conducea ţara spre pierzanie ci şi-o apăra. Aşadar, supuşii nu cunosc intotdeauna nedreptatea Suveranului iar atunci cand o cunosc, nu se pot elibera uşor de ea.
Atunci cand este nevoie, Prinţii işi apără singuri privilegiile, singuri conduc totul. Profitul şi puterea unei ţări intregi se află in mainile unuia singur. Insă atunci cand anumiţi supuşi sunt impiedicaţi de alţi supuşi, această nedreptate este observată pe loc; şi cand mai mulţi abuzează in acelaşi timp de puterea lor, mulţimea mai numeroasă işi invinge mai uşor scopurile şi puterile ei dispersate. Prin
urmare, respectul publicului şi propria lor putere nu pot să le ofere siguranţă. Singurul lor refugiu este atunci să ascundă nedreptatea pe care o comit. Insă nu o pot ascunde timp indelungat, dacă fiecăruia dintre noi ii este permis să vorbească despre asta in scrierile publice, denunţand acele fapte ce afectează interesul public.
* A se vedea Envaldets skadeliga pafoljder [Consecinţele dăunătoare ale absolutismului], Stockholm, 1757
§ 7 Vitalitatea şi puterea libertăţii civile constau, aşadar, intr-un guvernare limitată şi intr-o libertate de expresie nelimitată; cu condiţia adoptării unor măsuri severe contra tuturor inscrisurilor care sunt, in mod incontestabil, opuse bunelor moravuri, care aduc blasfemii la adresa numelui Domnului, care insultă indivizii şi incită la vicii evidente.
§ 8 Revelaţiile divine, legile fundamentale inţelepte şi onoarea indivizilor nu pot suferi daune periculoase de pe urma unei astfel de libertăţi de exprimare. Căci adevărul triumfă intotdeauna, atunci cand se permite atat contestarea, cat şi apărarea acestuia, in mod egal.
§ 9 Dimpotrivă, libertatea cuvantului scris işi poartă ştiinţa la cel mai inalt nivel, indepărtează toate dispoziţiile periculoase, pune frană tuturor nedreptăţilor funcţionarilor şi constituie, pentru Guvern, cea mai sigură dintre apărări, intr-un regat liber. Căci ea face ca tot poporul să preţuiască o astfel de guvernare. In Anglia nu se aude deloc vorbindu-se despre demersuri indreptate impotriva legilor
fundamentale bine stabilite. Acolo, este totuşi posibilă prevenirea dezordinii prin simplul fapt al liberei exprimări a nemulţumirii publice. Pe de altă parte, intr-un regat care nu ne este necunoscut*, am avut un exemplu insemnat al faptului că atunci cand o libertate inegal distribuită este menţinută prin ură şi constrangere, aceasta conduce cu uşurinţă la violenţă şi la acţiuni disperate; că acela care
posedă prea mult preferă să piardă tot decat să vadă, fără invidie şi fără sete de razbunare, libertatea unei bune părţi a societăţii şi pe-a sa proprie furată de către semenii şi concetăţenii săi. Căci Acela care nu are mare lucru de pierdut este gata să rişte fără mare regret atunci cand este in măsură să cauzeze pierderi mari duşmanului şi persecutorului sau. Acest lucru nu este tocmai de admirat, insă
este totuşi frecvent. De aceea, libertatea trebuie păstrata cu libertate. Ea se află in mare pericol dacă nemulţumiţii sunt constranşi sau oprimaţi, fie că nemulţumirea lor este justificată sau nu. O guvernare inţeleaptă le-ar permite mai degrabă supuşilor săi să işi exprime nemulţumirile cu stiloul, decat cu alte arme, ceea ce pe de-o parte, are un rol instructiv iar pe de cealaltă parte, calmează
spiritele şi previne tensiunile şi neliniştea.*Danemarca
§ 10 Dar, cu toate acestea, trebuie să ascultăm acuzaţiile ce ni se aduc şi să executăm verdictele judecătorilor, chiar dacă acuzatul nu a comis vreo crimă. Căci societatea nu poate vieţui fără tribunale, iar judecătorii nu sunt mereu imparţiali.*. Ura şi patima nestăvilită a oamenilor i-a prins in mreje uneori pană şi pe cetăţenii cei mai inocenţi. Nu există pericol mai mare ca acesta, la adresa vieţii şi a reputaţiei, in acelaşi timp; şi fie nu avem nici o putere să il combatem, fie libertatea de a ne apăra public ar mai putea să calmeze furia poporului şi să ii impiedice pe judecători de la a se lăsa manipulaţi. Dacă, insă, nici acest lucru nu se realizează, atunci cea mai corectă compensaţie pentru aşa o imensă nedreptate este ca celui care a fost condamnat pe nedrept, să i se permită, cum se intamplă in Anglia, să le arate compatrioţilor săi că moare nevinovat.
*A se vedea mai multe publicaţii referitoare la procese, judecători şi la libertatea şi siguranţa propriu-zisă a cuvantului scris.
§ 11 Conştiinţa poate avea deseori drept fundament opinii false. Care nu ar trebui in nici un caz tolerate, dacă singurul lor scop este distrugerea societăţii şi a poporului, asemeni regulilor inşelătoare ale iezuiţilor. Cu toate acestea, deseori cei pe care conştiinţa slabă ii poate face periculoşi se pot transforma in buni cetăţeni, dacă societatea acceptă să se adapteze, intr-o mica măsură, la iluziile lor. Menoniţii detestă să facă jurăminte, dar da-urile sau nu-urile lor au valoarea de jurămant. Mulţi dintre ei nu pot fi convinşi să atace duşmanul, dar sunt dispuşi să cotizeze cu
bani la intreţinerea trupelor. Aceste diferenţe intre religii, care pot exista fără a aduce prejudicii unităţii civile, sunt amplu demonstrate in cazul fericit al Pennsylvaniei, care a fost populată rapid, graţie libertăţii pe care a promovat-o. Sub acoperămantul libertăţii inseşi, iluziile religioase vor face loc, in cele din urmă, puterii adevărului şi vor scădea in intensitate, in timp ce, impinse sub securea
persecuţiilor desfăşurate cu un zel nebunesc, ar creşte violent, ca un foc in sobă. In concluzie, cum nu există nici un loc unde toată lumea poate fi scutită de iluzii, este prea puţin important dacă eşuăm public, ca in Anglia, suntem guvernaţi de ipocrizie, ca peste tot altundeva.
§ 12 Intr-o societate oamenii au bunuri, pe de o parte in calitate de membri ai Statului, pe de cealaltă cu titlu privat. In prima categorie se află veniturile publice şi ceea ce s-a dobandit cu ele, precum şi serviciile publice. In a doua categorie intră toate posesiile fiecăruia. Legile trebuie să protejeze ambele categorii impotriva violentei şi a abuzurilor. Fiecare locuitor trebuie să deţină o parte echitabilă din sarcinile şi beneficiile colectivităţii, căci societatea ne aparţine la comun şi acelasi
lucru trebuie să se intample şi cu libertatea. Impozitele ţării nu trebuie aşadar să se bazeze pe contribuţia mare a unora, ci fiecare trebuie să-şi aducă aportul la colectivitate, in conformitate cu resursele sale. Speranţa de a avea acces la serviciile publice şi la onorurile societăţii nu trebuie să fie niciodată negată cuiva care este demn de ea.
§ 13 Dacă numirea intr-o funcţie publică ar fi condiţionată de trecerea unor probe adecvate; dacă celor care au trecut aceste probe li s-ar permite să acceadă la o funcţie mai inaltă doar după ce au petrecut suficient timp in poziţia lor anterioară; şi dacă treapta cea mai inaltă ar fi ocupată doar de cel care a dovedit primul că are toate calităţile necesare; atunci funcţiile n-ar cădea pe mainile celor care nu le merită, atunci familia, banii şi susţinătorii nu ar mai reprezenta căi sigure spre promovare, iar aptitudinile şi capacitatea individuală le-ar lua locul.
§ 14 Nu există probe mai uşoare sau mai convingătoare decat examinarea cunoştinţelor şi a practicii asociate funcţiei. Aşa procedăm noi cu oamenii bisericii şi cu toţi cei care ocupă funcţii publice in China. Cu toate acestea, nu este o faptă măreaţă să il alegem pe cel mai bun, dacă ni se permite să il intrebăm ce vrem noi şi să il evaluăm după propriile noastre reguli. Ar fi, deci, necesar ca pentru
fiecare funcţie să fie stipulate cunoştinţele specifice, bibliografia, pregătirea necesară şi sarcinile pentru care persoana care o va ocupa ar trebui să răspundă public.
§ 15 Suntem lăsaţi cu uşurinţă să folosim bunurile proprii in scopul personal şi cel al societatii. Insă printre toate bunurile, unele nu pot fi dobandite atat de usor de fiecare, aşa cum ar trebui sa fie in interesul societăţii. Nimeni nu poate să facă rost de pămant acolo unde doreşte, muncind sau plătind, deşi mulţi, şi ăsta este un mare păcat pentru societate, deţin mai mult decat pot exploata. Astfel, legi precum cea a lui Moise la evrei, despre bucata de pămant modestă şi cedată o data pentru totdeauna fiecărei familii, Moise, cartea 3, 25: 13 – 16.23.24.40 şi 41 sau cea a lui Licinius de la Romani despre 500 jugera (257 1/7 tunnland), erau foarte utile atat pentru a promova cultivarea pămantului cat şi pentru a echilibra mai bine drepturile locuitorilor.
§ 16 Nimic nu poate fi definit ca fiind al nostru, mai mult decat forţele corpului şi minţii noastre; nimic nu este, deci, mai rezonabil decat să ni se permită să ducem un trai onorabil, să punem in aplicare aptitudinile utile şi să ne folosim cunoştinţele. Prin urmare, fiecare ar trebui să fie capabil şi liber să işi caştige existenţa de pe urma agriculturii şi a artizanatului, de pe urma unui meşteşug, a
activităţilor comerciale sau de natură intelectuală, pană la o limită la care cantitatea riscă să dăuneze societăţii.
§ 17 Muncitori utili sunt alungaţi de la ţară, căci legile nu le permit celor de la sate care trăiesc in cătunuri şi cărora soarta nu le-a oferit niciun petec de pămant să se bucure de protecţie, altfel decat din cauza vreunei infirmităţi sau a bătraneţii, care ii transformă aproape in invalizi. Aşadar, de indată ce doresc să işi urmeze pornirile instinctuale de libertate şi să devină independenţi, trebuie să
fugă la oraş unde pot trăi după bunul lor plac şi unde işi pot lua o slujbă deloc solicitantă. Totuşi, acolo unde, după cum este obiceiul in Anglia şi Germania, chiar şi la ţară fiecare poate fi stăpanul propriului său destin, mulţi muncitori răman in locurile natale, se inmulţesc, se dedică unor meşteşuguri utile sau muncilor agricole; şi un astfel de trai este preferabil vieţii de la oraş, unde riscă să rămană celibatari, aruncandu-se in braţele extravaganţei şi indolenţei, pentru a-şi păstra
luxul bogaţiei, pentru a inghesui caleştile nobililor, pentru a-şi omori timpul cu somnul şi cu destrăbălarea, devenind o povară pentru ei inşişi şi pentru ţara lor.
§ 18 Spre promovarea aptitudinilor şi a libertăţii lor, şcolile publice ar fi deosebit de utile, de aici ar putea ieşi oameni educaţi in ritmul propriilor lor eforturi şi pe măsura propriei lor inţelegeri, in toate tipurile de arte şi meserii şi ar fi imediat recunoscuţi drept liber meşteşugari in domeniul pe care l-au inţeles. Totuşi, numărul practicanţilor unei anumite ocupaţii ar trebui limitat, in funcţie de nevoile şi aşteptările societăţii.
§ 19 In schimb, breslele noastre inchise şi formarea ucenicilor sunt mijloace de susţinere a trandăviei, a constrangerilor, lipsei de personal, desfraului, sărăciei şi pierderii timpului.
§ 20 Chiar dacă le numim arte liberale, in Suedia, acestea nu sunt deloc libere. In alte părţi, artele işi merită mai mult renumele. In Germania, fiecare poate transmite public celorlati ştiinţa pe care el insuşi a dobandit-o. Fie ar trebui ca fiecare să fie, incă de la inceput, descurajat să facă din ştiinţa sa de carte preocuparea sa principală, fie nimeni nu ar trebui să fie descurajat să traiască in deplină
libertate din cea mai nevinovată activitate.
§ 21 In cele din urmă, este, de asemenea, un drept important intr-o societate liberă să poţi contribui in mod liber la binele public. Insă pentru aceasta trebuie ca starea societăţii să poată fi cunoscută de toţi şi ca fiecare să aibă posibilitatea să-şi exprime liber ideile despre acest subiect. Acolo unde această condiţie nu este indeplinită, libertatea nu este demnă de numele ei. Chestiunile legate de razboi sau anumite negocieri internaţionale trebuie să rămană secrete un timp şi să nu fie cunoscute de toţi, insă aceasta nu din cauza cetăţenilor loiali, ci din cauza duşmanilor. Există mult mai puţine motive să ascunzi de ochii locuitorilor activităţile pacifiste şi tot ceea ce priveşte bunăstarea regatului. In caz contrar, se poate cu uşurinţă intampla ca numai străinii animaţi de intenţii ostile să
patrundă toate secretele cu ajutorul trimişilor şi a banilor, in timp ce inşişi locuitorii ţării, care in mod ideal ar da sfaturi folositoare, sunt ignoranţi cu privire la majoritatea lucrurilor. In schimb,cand toată ţara este cunoscută, observatorul vede ceea ce este profitabil şi dăunator şi dezvăluie asta tuturor, acolo unde există libertatea cuvantului scris. Doar atunci dezbaterile publice pot fi ghidate de adevar şi dragoste de patrie, de care depind fericirea colectivă şi cea individuală.
Dumnezeule Atotputernic, care veghezi asupra fericirii oamenilor, sporeşte libertatea noastră suedeză şi păstreaz-o pană la sfarşitul timpului!
Notă
Șase ani mai târziu Suedia și-a căpătat prima lege privind ”dreptul la cuvânt”. Actuala legislație
dateaza din 1949, cu mici modificări, dar defintiv a abolit CENZURA.
(https://www.riksdagen.se/sv/dokument-lagar/dokument/svenskforfattningssamling/
tryckfrihetsforordning-1949105_sfs-1949-105)
Facebook Comments Box