Scheletul cu bască

Şi cuvintele îmbătrânesc. Au momentele lor de tinereţe, de avânt şi chiar de maximă popularitate, apoi ajung vârstnice, se pensionează şi se retrag în linişte, între paginile dicţionarelor. Însingurate. Aşteptând ca, din când în când, să mai apară cineva, musafir rar şi, tocmai de aceea, iubit, să le calce pragul, să le desluşească sensurile, să le mai întrebe de sănătate. Aşa s-a întâmplat şi cu verbul românesc “a pavoaza”. Extrem de vehiculat prin deceniile al şaptelea şi al optulea ale secolului trecut, când sărbătorile şi festivităţile comuniste de tot felul avea nevoie de stadioane împodobite cu steaguri, de săli decorate cu flori şi portrete de ilegalişti şi de alte asemenea marafeturi,“a pavoaza” a fost, la vremea lui, vedetă…

În acea dimineaţă din primăvara lui 1973, Răţuşca intră în clasă, salută şi puse catalogul pe catedră. Răţuşca… aşa o porecliseră fetele, elevele din anul V educatoare, cărora le era dirigintă. Când aflase care-i era numele secret, răsuflase uşurată. Ar fi putut să fie mult mai rău. Pe doamna Manta de română, o femeie mai în vârstă, extrem de agreabilă, care emana în toate un soi de nobleţe aparte, un aer de casă bună în contrast dramatic cu câteva colege, tovarăşe de nădejde, ţoape încercând din greu să-şi mascheze originile sănătoase, o botezaseră… Lady Baba.

“Da, Răţuşca nu-i rău…, gândise profesoara de pedagogie. Era mică de statură – spre minusculă, nu măsura în înălţime nici măcar un metru cincizeci – şi avea, într-adevăr, mersul legănat. Diminutivul i se păruse de bun augur, un semn de afecţiune din partea “fetelor ei”.

– Dragele mele, vedeţi că, peste două săptămâni, începe o nouă ediţie a concursului “Cea mai frumoasă clasă. Trebuie să punem mâna s-o pavoazăm ca la carte. Vă rog să vorbiți cu Tanti Florica să ia perdelele la spălat și să se ocupe de geamuri, să le facă oglindă, iar voi aranjați vitrina, că-i vraiște. Curățenie lună să fie! Și faceți ceva și cu scheletul ăla!, le spusese elevelor.

În fundul clasei, în picioare și rânjind, stătea, de câteva luni bune, Johnny. Așa-l știa toată școala, de când fusese adus în liceu, cu multe promoții în urmă, spre a sluji de material didactic la orele de anatomie. Nu inspira teamă – nu era real, oasele erau dintr-un soi de plastic – iar pentru dascăli și copii era o prezență familiară. Itinerat din sală-n laborator și din laborator înapoi în sală, după nevoile lecțiilor de biologie, scheletul nu incomodase, până acum, pe nimeni. Totuși, “Cea mai frumoasă clasă, faza pe liceu, era o competiție serioasă, cel puțin în concepția directorului Popeciu, căruia corpul didactic îi spunea, pe ascuns, “Babacu'”.

Un cotlon pentru Johhny – în subsol, în sala de reuniuni, sau în “cabinetul” unde Florica îşi ţinea măturile, găleţile, cârpele şi teul – se putea găsi până trecea juriul prin şcoală… La asta se gândise Răţuşca atunci când îndemnase elevele să se ocupe de schelet.

Dar cum socoteala de-acasă nu se potriveşte aproape niciodată cu cea din târg, lucrurile s-au petrecut altfel. Când a intrat din nou în clasa gata pavoazată, profesoara – mioapă bine şi cam aeriană – n-a avut, la prima vedere, nicio obiecţie. Duşumelele şi băncile străluceau, perdelele, ieşite din mâinile harnice ale lui Tanti Florica, erau albe-spumă de ou, vitrinele dichisite, totul frumos. A apucat doar să se aşeze la catedră şi să le anunţe pe fete că urmează lecţia despre Jean Piaget. Apoi privirea i-a alunecat spre dulapul din fundul sălii. Lângă el se afla scheletul: îmbrăcat într-un halat albastru de sub care se iţeau o pereche de pantaloni lălâi de trening şi cu o bască neagră, cu paratrăznet, acoperindu-i tigva. Aducea vag cu Griguţă, fochistul, într-o versiune subnutrită şi cu mai mulţi dinţi.

– Bine măi fetelor, când v-am spus să faceţi ceva cu Johnny nu la asta mă refeream! Trebuia să-l camuflaţi, nu să mi-l… pavoazaţi, explodă Răţuşca. Apoi, toată ora, se chinui să nu se uite în direcţia de unde, cu basca pusă şmechereşte într-o parte, îi da cu tifla scheletul. Nu de alta, dar simţea că, realmente, o să moară de râs…

Istorioara are şi un sfârşit: clasa profesoarei de pedagogie a câştigat locul I pe şcoală, la concursul de… frumuseţe, după ce moaştele lui Ioannie cel de halat, trening şi bască purtătoriul, izvorâtorul de hohote, au părăsit incinta. La faza pe oraş, Răţuşca anticipase corect când îi mărturisise Letiţiei, prietenă bună şi colegă de cancelarie, că îşi pune nădejdea în Cel de Sus. “Să ne dea vreun premiuşor/Fie şi mai micuşor/Că, de nu, vedem pe dracu‘/Când ne-ntoarcem la Babacu'”, versificase ea în şoaptă, la urechea amicei, în timpul unei şedinţe de consiliu peste măsură de plicticoase.

Scheletul şi-a găsit şi el locul, în magazia cu material didactic unde, deposedat de toate articolele vestimentare, ţinea tăcută tovărăşie planşelor cu animalele domestice pentru lecţiile-model de la grădiniţă, stivuite într-un colţ. Deasupra, trona cea care reprezenta o vacă bălţată, păscând placidă pe o pajişte. Dar asta e o altă poveste…

CODRINA DIANA TOMOV

Facebook Comments