Ovidiu Balint

Ovidiu Balint

am uitat chestia aia faină. ai spus tu ceva.
Featured Image

Casa veche din centru

Câteodată îi era dor de casa veche din centru, cu mirosurile şi forfota ei. Strada Armata Poporului, numărul 5, chiar în spate la Astoria. De cum păşeai dincolo de poarta înaltă cu vopseaua crăpată şi ochiurile de geam apărate de dantelăria neagră din fier forjat, intrai într-o altfel de lume. Cum înaintai pe sub bolta rotunjită, în mijlocul căreia atârna un lampadar cu lumină săracă, puteai s-o iei la stânga, pe scări, sau să te opreşti în curticica pavată cu dale de piatră tocite, unde te întâmpina veranda soţilor Constantinescu, împrejmuită cu un gard mititel, vopsit în verde. Adăpostea o masă simplă de lemn şi câteva scaune tip camping, acoperite de-un umbrar mare, dungat şi ponosit, în alb-roşu. Aici îşi beau cafeluţa, în dimineţile de vară, Tanti Ţuţi şi Nenea Liviu, uneori întovărăşiţi de Mica, Ticu, Doamna Ardelean şi, arareori, de colonel, un bărbat drept ca un băţ şi scump la vorbă, care fuma pipă. Prin geamul bucătăriei năvăleau în fiecare zi alte mirosuri, mereu ispititoare: de gulaş (Tanti Ţuţi era unguroaică), de langoş cu brânză liptoi şi mărar, de prăjitură cu cremă, de cartofi franţuzeşti, de spanac cu chiftele. Tufele de gherghine albastre şi roz, cu inflorescenţe rotunde cât căpăţânile de varză, n-aveau nici un parfum decât acela al pământului gras şi umed de sub ele, în schimb ghivecele cu muşcate aromeau dulce şi proaspăt, făcând concurenţă, primăvara, timidelor lăcrămioare cu căpşoare de perlă aplecate în jos, care emanau o mireasmă discretă, ameţitor de plăcută. În faţa cămăruţei lui Ucea – nimeni nu-i spunea nici Doamnă, nici Tovarăşă, nici Tanti – ci, pur şi simplu, Ucea, de parcă biata femeie de serviciu care saluta pe toată lumea, dar nu vorbea cu nimeni nici n-ar fi meritat mai mult – izul era unul aspru, de leşie, iar dincolo, la gura subsolului locuit de familia Meszaros te întâlneai cu cel de mucegai, igrasie şi petrol lampant, împletit, dar numai duminicile, cu un miros plăcut de baigli cu nucă şi cu mac.

Baigli cu nucă şi cu mac făcea şi bunica. Când îi era dor de ea şi de plăcintele acelea nemaivăzute, se închipuia în bucătărie, aşezată pe scaun în faţa farfuriei pline şi atingând cu vârfurile degetelor marginea feţei de masă albe, imprimate cu maci sângerii. În post, însă, nu era rost să te-nfrupţi cu asemenea bunătăţi. În locul lor apărea “plăcinta săracă, un soi de negresă făcută cu magiun de prune, făină şi bicarbonat, peste măsură de rea la gust. O mânca şi pe aceea, de dragul bunei Floriana, deşi mai degrabă se prefăcea. Lua o muşcătură din coca brună, iar apoi învelea restul într-un şerveţel şi-l băga în buzunar. Desertul copt cu atâta dragoste sfârşea în tomberonul cilindric de tablă de sub poartă. După bucătărie, îşi amintea de camera de la stradă. Îşi imagina că se aşează pe recamier sau că deschide şifonierul bătrân, umplându-şi nările cu parfumul levănţicii. Sau că deschide un borcan de dulceaţă în care zucker-perele mici şi aromate stăteau întregi, ca prin minune, scufundate în siropul gros, de culoarea mierii. Apoi căuta în dulăpiorul de la căpătâiul patului cartea ei dragă, Poveşti din Ţara Soarelui-Răsare, şi privea îndelung ilustraţiile acuarelate.

Îi era dor de casa veche din centru, în seara aceea chiar îi era dor. Adormi cu gândul ca, într-un weekend, să ia trenul până-n oraşul natal şi s-o revadă, cu curte cu tot, chiar dacă ştia bine că oamenii ei nu mai erau demult. Nici bunicii, Costică şi Floriana, nici Ţuţi şi Liviu, nici Doamna Zoe, nici Ana Munteanu, nici Domnul Roth, drăguliţul. Nici măcar Ucea.

În secunda următoare, se văzu în curte. Doar că era noapte, noapte adâncă, iar ferestrele – şi cele de la parter, şi cele de la catul al doilea – toate ferestrele erau întunecate. Şi cum altfel ar trebui să fie, mă rog, la ora asta? Oamenii, ăştia care locuiesc acum aici, dorm, cu siguranţă. Dintre foştii vecini mai trăieşte doar Doamna Havlin, dar n-are cum să fie trează nici ea. În plus, trebuie că-i bătrână acum… Să aibă… cam cât? Pe la 80 de ani tre‘ să aibă” În timp ce-şi spunea toate astea, dând ocol curţii cufundate într-o linişte stranie, un gând o făcu să se oprească. “Ok, am ajuns aici, dar de ce naiba n-am nic io amintire de pe tren? Cum de mi s-a şters din memorie drumul, care în mod normal durează peste o oră şi jumătate? Apoi se trezi. Întrebările o expulzaseră din vis. A mai văzut, de atunci, casa veche din centru, însă doar pe dinafară. În curte n-a mai putut ajunge. Poarta înaltă cu vopseaua crăpată are acum interfon. Toate numele înşirate sub ecranul electronic sunt necunoscute.

CODRINA DIANA TOMOV

Facebook Comments

Leave a Reply