Ovidiu Balint

Ovidiu Balint

am uitat chestia aia faină. ai spus tu ceva.
Featured Image

INTRAT!

O ciorbă bună şi grasă, cum îmi place mie…”

Moş Costică era blând, bun, timid şi cam melancolic din fire. Dom‘ Micula îi pita luDumnezo, am plâns toate când s-o pensionat, că mereu ne ţinea partea. Ne lăsa să mai lipsim din timpul programului, că ne ştia femei cu copii, cu năcazuri, cu casă grea pe cap. <<Plecați, fetelor, danu toate odată, că se prind ăştia şi să vezi scandal. Ş-aveţgrijă să ieşiţi pă uşa din dos, să nu vă vadă. Du-te-acum, că ştiu că ţi-i bolnav Reluţu, dă-i o zupă caldă dă găină, să se mai întremeze, şi stai cu el, micuţu‘, c-o fi tânjind şi el după mă-sa… Dacă-i ceva, te-acopăr io>>, aşa zicea. Drăguţ om!. Aşa şi-l amintea Emilia şi aşa-l pomenea ori de câte ori venea vorba, trecându-şi dosul palmei grăsulii peste fruntea albă şi îngustă.

Pentru Lola, acelaşi fost coleg şi vecin reprezenta altceva: culmea încetinelii. Nu se grăbise niciodată, nu ştia ce-i aia. Era cu timp. Rămăsese de pomină o farsă pe care ea însăşi i-o făcuse, pe când erau amândoi mai tinerei. Ţinuse morţiş să-l vadă pe mocăit agitându-se, măcar puţin, de teamă c-o să întârzie la slujbă. Îi ieşise premeditat în cale, la ora la care, de obicei, Costică trecea agale pe stradă, îndreptându-se spre servici“. Pleca din vreme, cât s-ajungă cu cel puţin un sfert de oră înaintea începerii programului, că n-avea el chef de discuţii şi nici nu era chiulangiu din fire. Treaba-i treabă.

Servus, Lola! Azi eşti de după-masă?, o salutase el, ridicându-şi galant pălăria. “Servus, da! Da’ cu tine ce-i, ai păţit ceva?” “Nu, de ce?” “Păi ai întârziat la lucru, aia-i! Ce, nu ştii că-i un sfert cătă opt?” “Doamne feri-mă, câât?. N-avea ceas domnul Micula. Vecina îi arătase ostentativ cadranul micului Chaika pe care-l purta la încheietură, cu ora modificată din vreme. Mijind ochii, omul se încredinţase de adevărul spuselor ei. Trebuia să fie la lucru deja de… 60 de minute.

Degeaba a aşteptat Lola să vadă vreo urmă de panică pe chipul flegmaticului Costică sau, cum anticipase cu deliciu, să se poată amuza văzându-l cum o ia la sănătoasa.

“Nimica, mă, nimica! Şi-o scuturat tacticos piepţii paltonului, măcar că, la cât era el de pedant, nu avea niciodată nicio scamă şi-o pornit vitejeşte mai departe, în pasul melcului, netulburat!”, avea să povestească Lola, peste timp, tuturor celor care aveau răbdare s-o asculte. Râdea gros, de fiecare dată, iar dacă se nimerea să fie prin preajmă şi Floriana, doamna Micula, hohotele se înteţeau de fiecare dată, deşi istorioara în sine era deja răs-ştiută. La fel era şi replica invariabilă a consoartei victimei: Ăsta-i bărbată-miu, și bețiv, și mototol!.

E-adevărat, lui Costică îi plăcea paharul. Cât a fost în câmpul muncii, se îmbăta, cu conştiinciozitate, bimensual: la avans şi la lichidare. Cu colegii, la birtul din cartier. Mai încolo, doar odată pe lună: în ziua de pensie. Acasă, împreună cu prietenul lui bun, Jean. Cheful în doi se încheia de fiecare dată la fel. Micula cânta cu patosŞ-am să ce prind/Să ce bat/Cu scândura dă la pat/Să cunoşci că mi-s bărbat, cât să-l audă nevastă-sa din bucătărie şi să priceapă aluzia, chit că nu ridicase niciodată mâna asupra ei, în mai bine de 30 de ani de căsnicie. Pe Jenică, holtei bătrân, îl ştiai că-i pleasnă când începea, cu lacrimi în ochi, să-şi jelească singurătatea: “Pe mine nime’ nu mă iubește, numaMilu mă iubește!, Milu fiind motanul proprietate personală.

“No, Jenicule, cătă casşi culcă-te, că i-o fi dor de tine lu‘ Milu! Lasă-mă în fras pă mine cu beţâcu‘ meu, că nu-l mai satură Dumnezo de pălincă. A doua zi, mahmur, Costică îşi mânca papara de la Floriana şi, deşi treaz-lumină până la pensia viitoare, continua să încaseze zilnic, cu stoicism, ironii nimicitoare legate de alcoolismul lui fără leac, culminând, întotdeauna, cu povestea spălătoarei.

Cu nişte ani înainte, când îi întârziase omul la birt şi n-ajunsese la cină, Floriana se gândise să i-o coacă şi să-l lase nemâncat. Băgase-n credenţ oala cu sarmale şi castronul cu ciorbă, deja răcite, încuiase totul şi lăsase pe masă doar pita. Pe aragaz trona însă cratiţa în care clătise farfuriile, plină cu apă unsuroasă. Spălătoarea – o cârpiţă rostuită dintr-un cearşaf rupt, căci bureţi de vase nu se găseau pe-atunci – rămăsese scufundată şi ea în lichidul deasupra căruia pluteau cotoare de roşie, coji de ceapă şi bule de grăsime gălbuie. Gospodina stinsese frumuşel lumina în bucătărie şi se dusese în odaia bună, la somn, nu fără să-l mai suduie odată, printre dinţi, pe beţivanul ei de soţ.

Cert e că, ajuns acasă la ore mici, pe întuneric, cherchelit bine şi rupt de foame, Costică s-a pus la ceea ce credea el a fi o binemeritată cină târzie. Dimineaţa, cu creierii încă împâcliţi de alcool, a ţinut, totuşi, să fie politicos cu nevasta şi să-i trântească unul dintre obişnuitele lui complimente casnice, ca s-o îmbune.

Tu să mă ierţi, dragă, m-am cam întrecut asară cu beutura. Să ştii că mi-o plăcut ciorba, o fobună şi grasă cum îmi place mie, numacarnea dân ea ce-o fost mai aţoasă, aşa, că tare greu s-o dus în jos pă gât, spusese capul familiei. Fără să-i răspundă, Floriana se strecurase în bucătărie. În ajun gătise zamă de fasole verde, de post, şi oricum şi aia era sub cheie, în dulap. Reveni sufocându-se de râs: “Omuleee, mi-ai mâncat spălătoarea şi apa de pe vase!.

Ani în şir, când Moş Costică, după vizita factorului care-i aducea pensia, se ducea să-şi ia băutură şi să bată şi pe la uşa lui Jean, să-l poftească la una mică, nevastă-sa l-a însoţit, rânjind cu subânţeles, până la poartă: “Zi tu, minune, iar ţi s-o făcut de-o bucată bună de cărnicuţă aţoasă? Că-ţi gătesc una mintenaş!.

CODRINA DIANA TOMOV

Facebook Comments

Leave a Reply