Ovidiu Balint

Ovidiu Balint

am uitat chestia aia faină. ai spus tu ceva.
Featured Image

Lenuţa

Când râdea – şi râdea des, scuturându-şi umerii înguşti, scheletici, şi dezvelindu-şi până-n gingii dantura de acrilat, – tanti Lenuţa întinerea brusc. Nu-i mai vedeai deloc ridurile adânci de la cozile ochilor, nici brazdele de pe frunte, nici cutele ce coborau de la nas către colţurile gurii atent rujate. Ochii negri, strălucitori, incredibil de vii, ţi-o restituiau copilă mai abitir decât frizura şi îmbrăcămintea care reuşeau s-o fixeze iremediabil în ceea ce trebuie să fi fost epoca ei de glorie, undeva prin 1940. De acolo adusese în prezentul ei de octogenară părul lunguţ, lăsat la culoarea naturală – sel et poivre – pieptănat cu sucituri, de acolo veneau şi rochiile cu umeri vătuiţi şi cordon bine strâns pe talia subţire, unic vestigiu menit să amintească de silueta cândva perfectă, longilină, genul pe care şade bine orice haină. Greu de presupus de unde-şi rostuia până şi capoatele, toate trimiţând către aceeaşi perioadă.

Vechi nu erau, deci nu puteai presupune că le va fi păstrat din tinereţe, dar nici contemporane nu păreau. Nu întâlneai în straiele ei nici materialele comune, nici imprimeurile momentului, atât de puţine încât, trecând pe stradă, aveai impresia că păşeşti printre rândurile unei armate de femei în uniformă. Cât despre croi, de bunăseamă că găsise ea pe cineva, poate vreo cusătoreasă din generaţia ei, care mai păstra tiparele la modă cu decenii în urmă, publicate în revista “Mariana”. N-am întrebat-o niciodată nimic despre asta. Când o vizitam în cămăruţa minusculă care-i slujea drept casă, în partea din spate a curţii comune din interiorul imobilului altădată frumos, o lăsam pe ea să povestească. Şi să râdă mult, de propriile-i istorii, de viaţă, de lume şi de ea însăşi. Tanti Lenuţa avea amintiri… şi încă ce amintiri! Iar când le depăna te purta în lumea aceea, în care ea avea doar 25 de primăveri şi era guvernanta lui Titel, odraslă de boieri din Bucureşti şi frate cu Bobby, marea ei iubire.

Bobby era cu doi ani mai mic decât ea, iar povestea lor făcuse ceva vâlvă la vremea ei. El, de viţă nobilă, arătos cadră, şcolit prin străinătăţuri şi priceput la sport, scrimeur, schior şi motorist talentat, făcuse o pasiune pentru mica guvernantă venită din Ardeal, de origine modestă, dar deşteaptă, adaptabilă şi de-o înnăscută eleganţă. Nu te făceai de ruşine cu ea nici la bal, nici la teatru, nici la restaurantele scumpe. Prudentă, tăcea când se simţea depăşită de conversaţia celor din jur şi era mereu atentă să nu-i scape vreo vorbuliţă ca-n satul ei sau să arate vreo urmă de accent. Zâmbea mult şi cu şarm, etalându-şi mărgăritarele dinţilor incredibil de albi, podoabă moştenită din neamul maică-sii, şi avea un fel aparte de a privi, mijind genele lungi, care înmuia inima oricui. Numai boierul bătrân, tatăl lui Bobby şi-al lui Titel, n-o avea la suflet, mai ales de când bezmeticul de fecioru-su îl anunţase că vrea s-o ia de nevastă, indiferent de opoziţia familiei.

Tineri şi îndrăgostiţi, cei doi hotărâseră să fugă, împreună, în lume. Băiatul avea în Franţa un unchi, pe excentricul Jacques, putred de bogat, care primise cu bucurie să-i găzduiască, să le oblăduiască iubirea şi, când avea să vină vremea, să-i lase moştenitori peste o avuţie însemnată. Asta s-ar fi şi întâmplat dacă n-ar fi avut loc nenorocirea, cu exact o săptămâînainte de plănuita evadare a cuplului din Bucureşti şi din ţară. După o ceartă aprigă cu părintele lui, Bobby luase motocicleta şi plecase, de unul singur, spre Buşteni, să stea câteva ceasuri singur şi să se liniştească. N-a ajuns niciodată la destinaţie căci, vitezoman şi distras de amintirea proaspătului scandal, se izbise în plin de un parapet, având parte de-o moarte fulgerătoare.

Când vorbea despre Bobby, tanti Lenuţa îşi tampona ochii rimelaţi. Fusese marea ei dragoste. Nu unică, dar mare, căci de iubit se iubise şi cu Gică Petrescu, celebru pe-atunci, tânăr, frumos, care-o purtase prin toate localurile unde era angajat să cânte.

Evocările se încheiau exact când voia bătrâna. Îţi dădea dintr-odată de înţeles că-i obosită, că are o treabă sau că aşteaptă pe altcineva, din clipă-n clipă, dar o făcea cu atâta naturaleţe încât n-aveai motiv să te superi. Te concedia cu farmec, asigurându-te că te aşteaptă să mai vii şi dându-ţi de înţeles că eşti cel mai grozav dintre musafiri. Se ridica vioaie din fotoliu, îşi potrivea cordonul capotului şi lua, de pe noptiera de alături, o oglinjoară cu luciul pătat. Ţuguia buzele, împrospătând rujul şi desenând conturul cu un creion, apoi te însoţea spre uşă.

– Hai că vin cu tine până la poartă, să văd dac-au înflorit castanii din stradă. De-aia m-am dichisit, că trec curtea. Poate, cine ştie, mă intersectez cu domnul colonel Stamate…

Domnul Stamate, leat cu ea, avea proteză şi purta veşnic, bine strâns peste şale, un brâu căptuşit cu blană de iepure, să nu-l tragă curentul.

 

CODRINA DIANA TOMOV

Facebook Comments