Ovidiu Balint

Ovidiu Balint

am uitat chestia aia faină. ai spus tu ceva.

UNICUL GLENN HUGHES

Acest articol s-a născut din dorinţa de a da Cezarului (Glenn Hughes) ceea ce merită ȋn contextul ȋn care un mare muzician ȋmpovărat de talent, plin de iniţiativă, dornic de participare, şi totuşi, ȋn opinia mea, un potenţial risipit pe coclauri stilistice diverse şi necongruente, marcat de viziuni artistice diferite faţă de colegii de grup, dar chinuit şi de atracţiile inevitabile vieţii de rock star, alcoolul, drogul şi damele.

Vârsta lui Glenn nu contează, din totdeauna, şi azi, este un muzician super versatil putând cânta la fel de bine hard-rock, blues, soul, godspel, putând compune şi orchestra ȋn orice domeniu, putând colabora cu orice muzician din orice zonă muzicală. De ce? Voce fără limite, concepţie fără limite. Cine a dorit să scoată un album bun l-a solicitat ca şi colaborator pe Glenn Hughes drept garanţie.

Aventura muzicală a lui Hughes a ȋnceput ȋn 1969 când a participat ca vocal, bass-ist şi pianist ȋn trupa Trapeze cu care a scos 3 albume de studio. În ciuda faptului că trupa suna foarte bine, ȋn 1973, Glenn, profitând de schimbările de personal de la Deep Purple, nu a putut rezista atracţiei şi părăseşte Trapeze, apărând apoi pe trei albume de studio marca Deep Purple, şi anume “Burn”, ”Stormbringer”, “Come Taste the Band” şi trei albume live, ȋn locul lui Roger Glover, plecat la pachet cu Ian Gillan din considerente de plafonare stilistică. În afară de partitura de bass pe care o acoperea cu brio, Hughes ȋl va eclipsa cu vocea sa mareaţă, ȋn concerte, pe nimeni altul decât pe Coverdale.

Două săbii ȋntr-o teacă nu ȋncap niciodată, aşa ȋncât Glenn Hughes părăseşte Deep Purple şi ȋşi va ȋncepe ȋn sfârşit cariera solo. Ca părere personală, episodul Deep Purple a ȋnsemnat stigmatizarea sa ca fost membru al acestei trupe, fapt ce va determina şi includerea sa ȋn Hall of Fame ȋn 2015 exact ȋn calitate de ex-Deep Purple. Eu, ȋn locul său, la capacitatea sa, nu aş fi părăsit Trapeze. Oricum Glenn Hughes cu o energie de invidiat a ȋnceput o carieră solo punctată de primul album “Play Me Out”, plin de prospeţime, scos ȋn 1977, care are valoare incontestabilă din toate punctele de vedere chiar şi astăzi. Ca şi celelalte albume solo de studio, ”L.A. Blues Authority Volume II”(1992), “From Now On…”(1994), “Feel”(1995), “Addiction”(1996), “The Way It Is”(1999), “Return of Crystal Karma”(2000), “A Soulfull Christmas”(2000), “Building the Machine”(2001), “Song of The Key of Rock”(2003), “Soul Mover”(2005), “Music for The Devine”(2006), “First Underground Nuclear Kitchen”(2008) și “Resonate”(2016) vor puncta calităţile vocale şi instrumentale, dacă mai era nevoie, dar şi mai important, excelentele calităţi de orchestrator.

Dar să le luăm pe rând, “Play Me Out” se arunca ȋn zona soul-funk, numai cu compoziţii proprii, având ca participanţi de seamă pe colegii din Trapeze, Mel Galley(chitară) și Dave Holland(tobe), plus Pat Travers, precum şi alţi vreo 13 muzicieni, incluzând şi un pachet de suflători.

“L.A. Blues Authority Volume II” cuprinde 12 compoziţii marca Hughes pe linia heavy blues cu susţinere instrumentală de la Richie Kotzen(Poison, Mr.Big), John Norum(Europe), Warren De Martini(Ratt), Mark Kendall(Great White) și Mick Mars(Mothley Crue) pentru părţile de chitară solo, colosalul Tony Franklin la bass, și ȋncă vreo 5 instrumentişti de studio.

“From Now On…” este un album tras ȋn Suedia cu sprijinul a trei foşti membri din Europe, Mic Michaeli la clape, John Leven, bass și Ian Haugland la tobe, plus Thomas Larsson la chitară, ce provenea la vremea aceea de la grupul de hard rock Baltimore. După profilul personalului folosit la editarea albumului nu e greu de tras o concluzie asupra orientării conţinutului muzical, AOR(adult-oriented rock). Logica ȋnregistrării ȋn Suedia a albumului a fost pentru a se ȋndepărta cât mai mult de USA, după ce terminase cura de dezintoxitare, pentru a fi cât mai departe de atracţiile iluzorii.

Vine la rând albumul “Feel” cu care revine la sonoritaţile soul si funk, pigmentate cu puţin rock şi chiar pop. Pe acest album ne vom ȋntâlni cu Pat Thrall, umblat prin Meat Loaf și ASIA, Mat Sorum de la Guns N’Roses, Bruce Gowdy de la World Trade etc., adică ȋncă 8 indivizi de studio.

“Addiction” este tras cu un efectiv restrâns de colaboratori, nume marcant fiind doar pe penultima piesă “Justify Me”, numitul Ronnie Montrose la slide guitar cu colegul lui Ronnie de trupa Mark Bonilla, care va susține chitara solo pe tot parcursul albumului. În sfarsit, ȋn cele 10 piese Glenn şi-a adus aminte ce a făcut prin Deep Purple și Black Sabbath, adică hard&heavy.

Pe “The Way It Is” ȋncepe ȋn pură manieră Michael Jackson, chiar cu piesa titlu şi este primul album ȋn care compune doar jumătate din piese, restul fiind preluări, inclusiv de la Hendrix. Reȋntâlnim pe Bonilla, pe Matt Sorum și alţii, vreo câţiva, dar şi pe Keith Emerson ȋn două piese, “Don’t Look Away” şi “Stoned In The Temple”. Linia albumului hard and funky rock, linie pe care o va păstra și pe următorul album “Return Of Crystal Karma” (ROCK de fapt) album tras cu distribuţia total schimbată, cu muzicieni nemaiȋntâlniţi pe alte albume, şi, din nou, cu 10 compoziţii proprii.

“A Soulfull Christmas” ne prezintă un Glenn Hughes din altă lume. Cred că a fost un album comandat, cu tiraj redus, fără cronici, doar cu un buchet de piese soul foarte evlavioase cu electric piano pe fundal cu solo-uri de sax tenor, voce inconfundabilă şi cu un Glenn Hughes pe copertă, la costum, frezat şi fericit.

“Building the Machine” merge tot pe combinaţie rock-funk cu tonuri mult mai apăsate sugerând un pic a Rare Earth, de la care va face un “cover” reuşit pe “I Just Want To Celebrate” amintind chiar şi de Steppenwolf. Apelează la zece muzicieni din care cinci ȋi vor face backing vocals.

“Song Of the Key of Rock” este hard rock cap coadă, cu iz de Deep Purple, Rainbow şi chiar Led Zeppelin ȋn “Higher Places (Song for Bonzo)”. Printre colaboratori apare Chad Smith de la Red Hot Chili Peppers pe o piesă și Billy Sheehan pe “Change”.

Pe “Soul Mover” vine cu ȋncă un pachet de 12 compoziţii proprii pline de energie, libretul vocal plin de patos, plin de trăire, care dă senzaţia unui album tras “live”. Chiar “Soul Mover” deschide reprezentaţia, pornire ȋn forță, piesa devine și single-ul albumului pe care se va regiza și un videoclip. Se poate spune că acest album ȋl reprezintă cel mai bine, cu piesele foarte bine așezate ȋn context, fiind presărate şi două balade superbe, “Let it go” şi “Don’t Let Me Bleed” precum şi blues-ul “Last Mistake” printre celelalte virtuozităţi, justifică numirea lui Glenn Hughes ca “The Voice of Rock”. “Soul Mover” album ce nu ar trebui să lipsească din colectie. Tocmai de aceea voi aminti toată echipa ce a contribuit la realizarea acestei bijuterii: J.J.Marsh, chitară, Ed Roth, clape, Chad Smith, tobe și Dave Navarro, chitară pe două piese.

Creativitatea sa va răbufni cu alt grupaj de 11 piese (10 proprii și arhicunoscuta “Night in White Satin”) cu un alt album “Music For The Divine” lansat ȋn anul următor, 2006, album ce va păstra linia lui “Soul Mover”, dar parcă nu la fel de “live”, cu toate că a avut susținere selectă din partea lui John Frusciante(Red Hot…) şi a lui Jerry Cantrell(Alice in Chain), la trei dintre piese. Ca noutate instrumentală se poate remarca utilizarea pachetului de coarde ȋn “This House”, “Frail” și “Divine”.

Următoarea “epopee” se va produce în 2008 cu nebunaticul album, “First Underground Nuclear Kitchen” ce debordează de riff-uri funk și hard, fluidizându-se pe final ȋn trei balade, “Oil and Water” un fel de heavy – ballade, “Too Late To Save The World” susţinută pe chitara acustică, și finalmente “Where There’s a Will” susţinută pe electric piano.

Voi lăsa pentru mai târziu scurta prezentare a ultimului album “Resonate” din 2016 pentru că mă simt dator să amintesc ce a făcut Glenn Hughes ȋntre primul album “Play Me Out” din 1977 şi al doilea din 1992, timp de 15 ani, consideraţi pierduţi printre prizele de cocaină şi aburii de alcool.

Hughes a avut ȋn final tăria să facă şi muzică şi să se scuture de caracatiţa ce ȋl sugruma. În 1982 scoate ȋmpreună cu Pat Thrall albumul intitulat simplu Hughes/Thrall, cu 9 compoziţii comune, ȋnscrise ȋn cel mai autentic new-wave, având deseori senzaţia la unele piese că dintr-o eroare asculţi album SAGA, sau la altele, din aceeaşi eroare, asculți POLICE. Dacă reuşiţi să treceţi peste stigmatul modei anilor 80, puteţi să consideraţi și albumul valoros. Urmează apariţii pe felurite albume ale diferitelor formaţii sau proiecte, precum Phenomena, alături de fratii Galley sau albumul “Run for Cover”, al 5-lea al lui Gary Moore şi poate cel mai elocvent “Seventh Star” al lui Black Sabbath, care iniţial a fost gândit ca album solo al lui Tommi Iommi, dar pe care directorul Don Arden, al casei de producţie Warner Bros, l-a impus ca fiind album editat sub “umbrela” Black Sabbath.

Apoi alte și alte proiecte şi colaborări alături de Jon Lord, Pat Travers şi Geoff Downes (ambii Asia), Climax Blues Band, Motley Crue, Vargas Blues Band, Quiet Riot, apariţie vocală ȋn metal opera “AINA” alături de Simone Simons, Michael Kiske, Tobias Sammet și Andres Matos etc. etc. etc. am obosit… și pe o mulțime de albume “Tribute To…” Şi să nu uităm albumul creat alături cu Tommi Iommi, “Fused” în 2005.

Vine anul 2009 şi o ofertă de lucru ȋn cadrul supergrupului Black Country Communion avȋnd parteneri pe Joe Bonamassa, Derek Sherinian și Jason Bonham cu care rămâne până la desfiinţare ȋn 2013, după 3 albume “ouate” şi turneele aferente. După “şucăr”, că despărţirea a cam fost cu deranj, Sherinian a rămas cu Bonamassa şi Jason cu Glenn, denumindu-se California Breed, şi cooptând pe chitaristul Andrew Watt, un tip fără mari apariţii, ca vârf de carieră, dacă se poate considera, a fost membru ȋn trupa de acompaniament a lui Justin Bieber. Mai mult s-a remarcat ca producător decât instrumentist, el producând printre altele albumul lui Ozzy Osbourne de anul acesta “Ordinary Man”, dar are şi un Grammy câştigat cu o producție de… rap. Grupul va supravieţui 2 ani, cu rezultat un album omonim.

Dar Glenn Hughes ȋşi va trage sufletul doar câteva luni şi va ȋncepe pregătirea albumului “Resonate” ce va apărea ȋn 28 octombrie 2016 cu un line-up meritoriu și pestriţ, cu danezul Soren Andersen, chitări şi producţie, muzician de studio cu rare apariţii live, suedezul Pontus Engborg, tobe, crescut artistic la Los Angeles, apariţii scenice obscure, notabil fiind world tour-ul cu Simply Red, şi australianul Lachy Doley la clape, o figură marcantă, cu o tehnică şi o acustică specială pentru a sa orga Hammond şi al său clavinet Whammy.

Albumul debutează pe linia hard-rock cu piesa “Heavy”, ȋnclinaţie ce o va menţine la majoritatea pieselor, excepţie baladele “When I Fall”, “Long Time Gone” şi finalul “Nothing’s the Same”. Autorul va avea grijă să ofere destul spaţiu de exprimare lui Doley, un clăpar cu totul special.

Ne vom da seama de ce Glenn Hughes este aşa de versatil dacă ne vom uita puţin peste declaraţia sa privitoare la cele 10 albume care i-au schimbat viaţa şi i-au influenţat cariera:

  1. Are You Experienced” – Jimi Hendrix, 1969

  2. Sgt.Pappers Lonely Hearts Club Band – The Beatles, 1967

  3. Crosby, Stills and Nash” – C,S & N, 1969

  4. Free” – Free, 1969

  5. Live At Leeds” – The Who, 1970

  6. The Low Spark Of High Heeled Boys” – Traffic, 1971

  7. Harvest” – Neil Young

  8. Music of My Mind” – Stevie Wonder, 1972

  9. Station to Station “ – David Bowie, 1976

  10. Grace” – Jeff Buckley, 1994

Şi lucrurile nu se vor termina aici pentru Glenn, pentru că ȋn octombrie 2019 va fi curtat de proiectul americano-australian The Dead Daisies, demarat ȋn 2013 cu calitatea de super grup creat de David Lowy, bussines man australian, excentric, aviator şi muzician având ca membri perindati ȋn toti acești ani pe Richard Fortus (Guns N’ Roses), Jon Stevens (INXS, Noiseworks), Darryl Jones (The Rolling Stones), Dizzy Reed (Guns N’ Roses), Marco Mendoza (Thin Lizzy, Whitesnake), Charley Drayton (The Cult, Divinyls, Cold Chisel), John Tempesta (The Cult), Frank Ferrer (Guns N’ Roses), Alex Carapetis (Nine Inch Nails), Clayton Doley, Jackie Barnes (Jimmy Barnes), John Corabi (The Scream, Mötley Crüe), Alan Mansfield, Brian Tichy (Whitesnake, Foreigner, Ozzy Osbourne), Doug Aldrich (Bad Moon Rising, Whitesnake, Burning Rain, Revolution Saints), Deen Castronovo (Journey, Hardline, Ozzy Osbourne, Revolution Saints) și… Glenn Hughes.

Ultima formulă cu Hughes – bass, vocal, Doug Aldrich, chitară, backing vocals, Deen Castronovo – tobe, backing vocals şi….boss-ul David Lowy chitara ritm şi … ”mucles”. Albumul va fi scos spre finele anului 2020, având ca promoţie deja primul single “Unspoken” lansat ȋn 17 aprilie.

Cam atât se poate spune până azi despre The Voice of Rock, cel ce mai are resurse nebănuite de exprimare, cel care ȋncă nu şi-a spus ultimul cuvânt.

Al vostru, Dan-Gabriel

Facebook Comments

Leave a Reply