Marea schismă (AMR 3)
„se ceartă-ntre ele biserici / făcându-şi acelaşi reproş”
http://www.anthologia.ro/#2020-05-07
Între lumea relativistă (macro-cosmos) şi lumea cuantică (micro-cosmos) pare a exista un obstacol de netrecut, o genune. O diferenţă de abordare, una top-down & cealaltă bottom-up, deşi descriu aceeaşi lume par a rata întâlnirea la centru devenind astfel fiecare propriul sens-unic deşi ambele benzi aparţin aceluiaşi drum. Şi nimeni nu pare a fi dispus, sau a avea capacitatea de înţelegere necesară pentru a se ridica deasupra peisajului şi să constate astfel, nu fără o anumită stupoare, că da: uite podul!
Este în natura fiecărui tunel să aibă la capăt o luminiţă, adesea însă aceasta pare să tindă a lua forma unui picior de pod iar majoritatea care conduc peste limită au supărătoarea tendinţă de a i se alipi zdrobitor pe frontispiciu, ca musca pe tapet. Deşi dpdv matematic al calculelor din fizică universul pare a fi o fâşie Möbius, o fâşie cu o singură suprafaţă, mulţi au tendinţa a o parcurge invers, cu cracii-n sus şi par a fi nu doar familiari ci chiar foarte ataşaţi de aspectul „pe dos”.
Poate în acelaşi timp forma este una toroidală şi un set de reguli descrie aparenţa interioară, cealaltă –respectiv- exteriorul. Nevertheless, vorbim toţi aceeaşi limbă (ha ha ha) şi –cu siguranţă- căutăm a descrie aceeaşi treabă. Nu putem însă cădea de acord. So, let’s agree to disagree- sau, altfel spus, fiecare cu treaba mă-sii. Sunt sătul pe acum de discursuri: expuneri cu sens unic, elucubraţii, ziceri, platitudini, proverbe, sfaturi- clişee cu reţetar constituite într-o politică mai mult sau mai puţin personală, dume pe care fiecare individ le scuipă între ochii interlocutorului, scopul fiind atingerea uneia sau alteia dintre sprâncene, nicidecum auzul. De altfel, pentru acest exerciţiu este puternic recomandată ţinerea puternic închisă a urechilor şi ochilor. Nu căutăm discuţii, tot ce vrem e să separăm prostul de banii lui. De altfel, ar fi păcat de la Dumnezeu să n-o facem. Toate astea confundate-ntr-o „filozofie” de viaţă. Nu-i aşa?!
Iată cum ajungem şi la Dan (căpitan de plai): tată, ia calul meu şi du-te! Din lipsă de oxigen, sufocat, omul de rând dă de la el şi ultimul şfanţ doar din obsesia de a fi lăsat în pace. Că doar… pe cine nu laşi să moară, nu te lasă să trăieşti, nu-i aşa? (#2) Dragi tovarăşi, şi prieteni, nu: nu este aşa. Că vă place sau nu s-o credeţi, că vă place sau nu să vă minţiţi- nu este doar problema voastră. Pentru că nu trăiţi singuri, în pădure, deşi codru-i frate cu românul. Nu-i aşa? (#3)
Dar… românul s-a născut poet (nu-i aşa [#4]) iar natura sa mioritică îl predispune la contemplaţie. Doinele şi cântecele noastre de dor şi de jale ne ajută să ne batem cu „urssul”, dacă vine lupul îi bag mâna-n gât şi-l întorc pe dos (ah, umorul, auto-deriziunea atât de specifică [nu-i aşa? {#5}]). Am mai decapitat noi balauri din ăştia poli-cefali şi-am izbutit cumva ca Iona la lumină, găsind fără izbavă valea plângerii chiar de-o fost să ne facem frate cu dracu’ pân-am trecut puntea, nu-i aşa? (#6,7,8 şi 9)
Aş mai zăbovi preţ de-o lecuţă să vorbesc de cum a dus Păcală calu-n jurul lacului, dar am şi eu un drob de sare pe sobă-n casă şi-s grăbit că mai am cuie de scos din peretele în care le-a înfipt tătuca pe când fusei copăcel la casa părintească… Vă las să re/număraţi cum trebuie (aşa-urile), poate vă face plăcere, nu-i aşa? Mă duc, vorba conului, la „revuluţie” şi sper că de data asta nu m-am ridicat chiar atât de sus încât să nu mă vedeţi (per/pricepeţi).
Suntem luaţi de proşti pe faţă. Iar liniştea, ne-exprimarea dezacordului, ne-atragerea atenţiei asupra faptului, adânceşte şi mai mult, spre avantajul celui care batjocoreşte, schisma dintre noi. Acest fenomen este unul de acceptare, de supunere. Combateţi discursul, căutaţi discuţia. Nu acordul este important, ci susţinerea dialogului, interacţiunea. Actori, nu spectatori. Acum şi-ntotdeauna, aici şi pretutindeni.
Ni se vorbeşte-n faţă ca la televizor. Se aşteaptă linişte drept răspuns, din camera de luat vederi nu ies voci. Nu gesticulează. Şi nici în veste galbene nu se-mbracă. Ultima scuză a lumii politice pentru prăpădul din ţară e c-am plecat noi. Stau prost cu memoria, treaba e invers: de prăpăd ce-a fost s-a plecat. Nu le mai ajung cele 10% din PIB pentru care n-au făcut nimic dar le-au (re)impozitat oricum, acu’ e vina noastră c-o duc ei rău. Iar ultimul tun e asmuţirea părinţilor rămaşi în ţară împotriva copiilor din străinătate.
Căutam un clişeu mare de tot pentru a conchide: cel mai mare. Dar se pare că izvorul inspiraţiunii mi-a secătuit. Am să închei aşadar, c-o rugăciune: iartă-i, Doamne, „că nu ştie ce zice”…
Aşa să ne ajute Dumnezeu!