Alfabetul diferit
(Articol scris de conf. dr. Carmen Neamțu în revista ARCA, nr. 2/2020)
Evidenţiază polemicile mai puţin cordiale dintre marile noastre spirite:
„Mulţi se miră de componenţa Academiei Române, şi se întreabă: de ce nu a fost primit cutare sau cutare? Acestora aş vrea să le spun că Istoria se repetă: în România se va găsi întotdeauna un Nicolae Iorga (mai mare sau mai mic) care se va opune ca un Eugen Lovinescu (mai mare sau mai mic) să intre în Academia Română.” (p.22)
Șapte aforisme îl au ca „aliat” pe Ion Luca Caragiale. Iată o mostră:
„Timpul lui Caragiale a început cam demult, poate de pe vremea fanarioţilor. Şi – din păcate – nu sunt semne că s-ar încheia prea curând.” (p.44)
Adevărurile lumii sunt exprimate şi prin metaforă:
„Nu realitatea contează, ci imaginea ei. Puterea de azi confirmă acest adevăr. Politica nu mai este ştiinţa ce va asigura prosperitatea tuturora, ci arta de a masca grimasa amară a celor săraci şi cinstiţi sub rânjetul satisfăcut al celor bogaţi şi corupţi”(p.17);
„La noi, un scandal nu poate fi înăbuşit decât de apariţia unui nou scandal” (p.34);
„Există popoare care se nasc – politic vorbind – mature. Noi, românii, nu facem parte din categoria unor asemenea monştri ai Istoriei” (p.63);
„Zorile roşesc, pentru că ziua crapă de ruşinea ororilor pe care le va adăposti” (p.69);
„Puful din pernele care garnisesc fotoliile comode ale politicienilor de pretutindeni este extras din economiile cetăţenilor, ca din penele unor gâşte care au uitat demult să zboare” (p.73);
„Vi se pare amuzant că într-o ţară care a devenit vestită în lume prin Dracula să fie astăzi atâta nevoie de un Vlad Tepeş?” (p.114)
Ovidiu Balint a înţeles că jurnaliştii nu deţin adevărul absolut, dar că este important să înţelegem, împreună cu ei, câte ceva din lumea în care trăim. Din acest imbold s-a născut, cred, şi colaborarea şi cartea de faţă, în care Ștefan Augustin Doinaş închide, în fraze scurte, aforistice, esenţa unei lumi româneşti în schimbare. O lume în care am trăit şi care încă ne bântuie, căci nu am învăţat suficient din istoria trăită. Deşi poetul ştia, înaintea tuturor, direcţia:
„Schimbarea vieţii vine din Apus. Îngheţarea vremurilor – din Răsărit” (p.71);
„Nu căuta să pari. Încearcă să fii”. (p.105)
Demersul lui Ovidiu Balint de a salva textele lui Ștefan Augustin Doinaş şi de a le da viaţă, dincolo de efemera pagină de ziar, este salutar şi merită a fi remarcat şi citit. Este o recuperare binemeritată a unui scriitor adevărat, care nu mai e de mult doar al Aradului. Nu este uşor să scrii pentru ziar, direct, concis, suplu, cu miez. Să surprinzi ce vede fiecare dintre noi zilnic, dar nu ştim toţi s-o spunem atât de clar, de percutant.
„Niciun guvern român care a văzut «luminiţa de la capătul tunelului» n-a precizat despre care luminiţă este vorba: de la intrarea sau de la ieşirea din tunel” (p.83)
Poetul a văzut-o înaintea tuturor şi ne-a întreţinut speranţa. Cea care moare ultima.
[1] Ștefan Augustin Doinaş. Fraza lui Doinaş, Editura Concordia, Arad, 2019, 137 de pagini. Redactor de carte Ovidiu Balint
„Ovidiu Balint este cunoscut mai mult ca ziarist (inclusiv ca realizator de emisiuni TV, unde a excelat, mai ales, în anchete sociale incommode, temerare – în penitenciare, de exemplu, sau în mediile sociale periferice, damnate). Iată-l acum – oarecum surprinzător – cu o carte de versuri, una de debut. Ceva, ceva, din spiritul ziaristului se precipită şi în poemele sale: o ironie tăioasă, un gust cerebral al trăirii, economia de mijloace stilistice (e folosită rar, cu zgârcenie metafora) în favoarea, mult mai dificilă, a sugestiei semnificative, a tăcerii cu tâlc strecurată dincolo, sau printre cuvinte.
Ovidiu Balint este, la prima sa carte, un poet orgolios, necomplexat, dezinvolt. Sigur pe sine.”
Vasile Dan, preşedintele filialei Arad a Uniunii Scriitorilor din România
Prezentarea era făcută la o carte apărută în 1997, de poezii, intitulată “Carte de colorat poeme”. Cartea a primit Premiul Uniunii Scriitorilor din România, filiala Arad, pentru debut.
Am dat peste alt text, scris acum 20 de ani de către unul dintre mentorii mei jurnalistici, scriitorul şi publicistul Florin Bănescu, unul dintre cei mai importanţi prozatori ai Banatului. Despre mine. Textul a apărut într-un volum al său, intitulat “Muschetarii Câmpiei de Vest”, în care a reunit scrieri critice la adresa mai multor autori din Banat şi Ardeal.
Printre altele, am avut onoarea să îl am ca şef al sub-redacţiei Arad a puternicului cotidian “Timişoara”, în anii de glorie ai acestei publicaţii, când tirajul zilnic ar umili astăzi tirajul tuturor cotidianelor tipărite din România.
Iată textul:
Colorând cotidianul
S-a făcut ziarist din pasiune. Spirit neliniştit din cale afară, fascinat întruna de evenimente care, Slavă Domnului, frământă societatea noastră în toate păturile ei, cu osebire arătând interes pentru mediile periferice, Ovidiu Balint şi-a scris debutul sub semnul poeziei.
Pentru cei care-l cunosc bine n-a fost chiar o surpriză de proporţii. Aceasta a cuprins, însă, fără îndoială masa cititorilor săi, adică pe aceia care i-au cunoscut reportajele despre penitenciare, despre lucruri rău famate, despre atâtea lucruri care întunecau imaginea urbei noastre. Cum şi intervenţiile sale politice, scrise cu aplomb, cu ironie bine dozată, cu un aer de bravadă băieţoasă, dar întotdeauna despărţind esenţialul de cenuşiul cotidian, accentuând nuanţele unor culori care făceau un spectacol din polemicile unor mai mulţi sau mai puţini sus-puşi.
A trecut prin mai multe redacţii, însoţindu-l, o vreme, pe prietenul său, regretatul Mihai Popovici, una din figurile care „ieşeau din rând”, lăsând în urma sa un loc gol, greu de umplut în mediile intelectual-artistice ale Aradului. Prietenia aceasta i-a fost benefică şi sunt meritorii eforturile lui Ovidiu Balint de a continua, totuşi, unele iniţiative ale dispărutului, menite să revigoreze viaţa cam anostă în numitele medii.
Dar, fără îndoială, Ovidiu Balint şi-a impus, treptat, personalitatea, temperamentul său mânându-l, prin mereu alte şi alte preocupări, spre un statut privilegiat.
Aşa se face, trebuie subliniat acest lucru, că pe Ovidiu Balint îl întâlneşti în cele mai neaşteptate locuri, dar unde prezenţa sa era necesară.
Atunci, de ce nu şi poezie?
„Carte de colorat poeme” se numeşte volumul său de debut (editura Mirador, 1997). Un început distins, repede, cu Premiul de debut al Filialei din Arad a Uniunii Scriitorilor din România. Pe deplin meritaţi aceşti lauri, ne grăbim şi noi să o spunem.
Deloc de mirare, poezia sa seamănă, ca stil, cu publicistica practicată până acum. Aceeaşi ironie fină, tăind cu siguranţă miezul unor idei, aceeaşi avariţie privind folosirea metaforei, aceeaşi neastâmpărare privind alegerea temelor. Asemănări aşadar. Însă şi atâtea deosebiri.
Fiindcă Ovidiu Balint se dovedeşte a fi „la prima sa carte, un poet orgolios, necomplexat, dezinvolt. Sigur pe sine.” (Vasile Dan). Cu alte cuvinte, el a intuit graniţa care desparte „proza reportericească” de poezie.
Parcurgând această carte dăm de imagini insolite, paradoxale chiar, acestea şocând cuminţenia cititorului: „Câte o stea migratoare / îşi vinde / oul de întuneric”, sau „lumina ca un fard / acoperind / cearcănele gândului”, apoi, ferestrele (de ametist) sunt „zăbrelite cu imagini”, „ard” şi însfârşit, o aleasă bijuterie: „bârfindu-ne trecerea / pietrele / colecţionează paşii” ( o poezie, iată, care în cinci cuvinte spune mai mult decât o construcţie lirică baladescă).
Altfel, întrebări esenţiale cu, fireşte, încercări de răspunsuri (fiindcă dezlegări absolute nu ibuteşte nici măcar poezia), „fotografii” în alb-negru (în ciuda titlului): „adăpostindu-se în găuri de cartuşe / dormeau / zgribuliţi / nişte porumbei”, (în ciuda lesne de tălmăcit, această însemnare lirică este, de asemenea, de un efect puternic).
Efuziunile sale sentimentale sunt cu rapiditate retezate, poetul arătând şi în asemenea situaţii un deosebit simţ al măsurii („mi-e dor / de faţa nevăzută / a Lunii”, atât şi nimic mai mult).
Avea din nou dreptate poetul Vasile Dan când atrăgea atenţia asupra economiei de mijloace stilistice „în favoarea, mult mai dificilă a sugestiei semnificative, a tăcerii mâlc strecurată dincolo sau printre cuvinte”. Ovidiu Balint, însuşi, declară: „de altă tăcere / se crapă / clepsidrele / în pântecul clipei”.
P.S. Cu bucurie semnalăm investitura unui nou venit… cu rangul de muschetar în slujba reginei Poeziei. Printr-o abilă tăietură de spadă el a … crăpat şi clepsidra care-l ţinea ascuns, eliberându-şi spiritul gasconard. De la care aşteptăm mult. Această carte deschizând un drum ce se arată colorat de lumini bineprevestitoare (justificându-şi, astfel, şi Ovidiu Balint titlul volumul său de debut).
Florin Bănescu, „Muschetarii Câmpiei de Vest”, Editura Ivan Krasco, 2000