Flash-uri din vremi de pandemie / Săptămâna H

Brrr! Au rămas răi.

Pandemia a venit și ca o cădere din avion. Ca în „Micul prinț”, povestea filozofică a scriitorului Antoine de Saint-Exupéry. Ca o salvare și ca o lecție de cunoaștere. O adâncire în izolare ca într-o pădure fermecată. Dacă în viață sau într-o carte unii văd un lup fioros sau un șarpe veninos, eu m-am împrietenit cu bursucii, cu două căprioare și cu un iepure rătăcit. Ne-am trecut zilele și nopțile împreună, ei cu giumbușlucurile lor, eu cu gândurile mele.

Între timp, pe oameni i-am uitat. Deși mi-era încă dor de ei. Aș fi vrut să le văd privirea și zâmbetul. le simt umărul, generozitatea și lipsa de invidie. Dar, deocamdată, știam că nu se putea. Amintirile mele erau sărace cu astfel de întâmplări. De aceea, așteptam cu nerăbdare lumea nouă. Alcătuită din frumusețe și bunătate. Nu știu cine îmi insuflase ideea acestei realități viitoare. Dar credeam în ea. Poate și pădurea cu liniștea ei contribuia la această convingere.

De ceva vreme, am început ies din spațiul securizant al singurătății. Și să mă întâlnesc cu oameni. Am constatat că nu s-au schimbat deloc. Brrr! Au rămas răi. Lipsiți de sensibilitate. Isterici. Puși pe harță. Ființe ieșite din țâțâni non-stop. Invidioși. Capabili de jigniri bine puse la punct. Incapabili să susțină o conversație umană. Lipsiți de empatie. Fiecare crede că are dreptate, fiecare dă vină pe ceilalți. Aroganți fără limite și fără acoperire. Cu același sârg pentru bârfe și strivirea semenilor. Fără discernământ. Fără să-și recunoască greșelile și fără decența de a-și cere scuze. Pe deasupra, inconștienți. Și pandemia încă nu s-a terminat.

Viața a rămas tot despre a ne-o trage unii altora. Fără scrupule. Pe scena ei oameni purtând aceleași măști. De aceea, mă retrag în culise. În pădurea mea fermecată.Orice asemănare cu realitatea este absolut întâmplătoare. Plăsmuirea aceasta am găsit-o în vizuina vulpii roșcate. O descendentă a celei din întâlnirea cu „Micul prinț”.

Vom semna pace?

Mai avem până acolo

noi și lumea

acest câmp uriaș de bătaie.

Viruși nevăzuți

ne vor întoarce din drum

în zadar vom silabisi

incantații pentru vindecare

înțepătura de viespe

iute și adâncă

ca un haiku

va lăsa urme

și trecutul crud

intrat în destrămare.

Singura promisiune în viață

utopia,

un regat al plantelor vorbitoare

al roboților cu suflet

de copil

și al oamenilor rămași oameni.

Vom fi frumoși

și lipsiți de greutate.

Cu îmbrățișarea noastră

dulce și febrilă

planeta se va aprinde

și câmpul de bătaie

o să se pîrjolească.

Când va veni timpul

te rog să vii pe jos

acasă.

Lucia Cuciureanu, de aiurea

Facebook Comments