Suferința

SUFERINȚA UMANĂ este o temă fundamentală asupra căreia suntem îndemnați să cugetăm în această Săptămâna a Patimilor. Sunt chemați să o facă și necredincioșii, căci ne aflăm cu toții în mijlocul unor săptămâni ale propriilor noastre patimi. Hai să începem pe tărâmul comun al artei.

Suferința omului e la fel de prezentă în artă de-a lungul timpurilor ca și desfătările frumosului. De fapt, la nivel estetic, tragismul existențial și ironia lui preced categoriile frumosului. Pe undeva, însă, parcă se întrepătrund. Dragostea poate aduce suferință, iar suferința, dragoste.

Considerați a fi fost începătorii tuturor ideilor moderne, grecii antici imortalizau frumosul apolinic, dar trecător, în marmura sculpturilor și a arhitecturii lor. Bucuria vieții o celebrau în dansuri euritmice, în care se întâlneau toate simțurile, și în procesiuni, și chiar orgii, dionisiace. Extazul catarctic era dezideratul lor, asa cum nirvana se practica în civilizațiile orientale și încă se mai practică. Dar, în același scop, tragedia vieții și ironiile sorții le-au celebrat în ceva și mai durabil – cuvântul logos. Într-adevăr, odată cu minunatele lor statui și edificii mai mult sau mai puțin știrbite de vreme, ne-au rămas neștirbite cuvintele lui Homer, Eschil, Sofocle, Euripide și Platon.

Cu un secol înainte de Homer, a trăit însă profetul Isaia. Şi chiar dacă unii susțin că scrierea lui a fost adăugită în timp, iar manuscrisele de la Kumran ar fi forjate, textul cărții lui tot milenar este și vorbește mult despre suferință. În Isaia e scris și un rând fără egal, în care frumosul, tragicul și fericirea sublimează sacru. Și ce inspirație, să scrii la trecut despre viitor:

“Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El, și prin rănile Lui suntem tămăduiți.” (53:5) El, Cel care a insistat să Se numească Fiul Omului și care a spus că a venit să aducă și pacea și sabia. Pacea, durata dintre două războaie, viața normală!

După multe secole de pace și război, agonie și extaz, zbucium și creație, a apărut un mare artist care s-a zbătut între clasic și modern – Auguste Rodin. Și-a plăsmuit operele în stil intenționat realist, aproape naturalist, “biftec”, cum a spus ucenicul său, abstractul Brâncuși. Dar, spre deosebire de serenitatea sculpturii grecești, mulajele rodiniene sunt impregnate cu sentimente senzuale și senzoriale, dar și cu cea mai profundă expresie a angoasei existențiale. Nici Michelangelo, sculptorul perfecțiunii întruchipate, nu a dat creației sale un caracter atât de dramatic teluric. Rodin se întoarce peste veacuri la clasicismul antic și, iată, modern, în care emoția vie descătușează atât raționalitatea, cât și iraționalitatea făpturii. El a văzut cu degetele ca nimeni altul frumusețea suferinței și suferința frumuseții. A modelat în bronz durerea, disperarea, speranța, credința și dragostea, patimile și osândele omenești în plinătatea contorsiunilor lor musculare. A turnat în bronz până și umbra.

Ca prilej de meditație, reproduc mai jos câteva fotografii pe care le-am făcut acum patru ani în sala dedicată lui Rodin la muzeul de artă din Raleigh, N.C. Căci, astăzi mai mult ca niciodată, fără aprofundarea sensurilor tragice care o preced și o succed, nu am izbuti sa trăim deplin nici speranța izbăvirii, nici bucuria Învierii.

În durere ne-am născut și în durere vom sfârși. Durerile fizice vin și trec. Suferința nu-i decât amintirea lor, o stare psihologică, sufletească, o comuniune la care ne-a îndemnat Mântuitorul la Cina cea de Taină din odaia de sus. Dar am avut șansa de a întrerupe veșnicia și a trăi frumsețile vieții de aici și a celei de apoi. Și-am ispășit cu suferinți o mie, și-am ispășit cu câte-o bucurie.

Michael Iovin, Portland, Oregon, USA

 

Facebook Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *