Interesul mi-a fost zgâlţâit din amorţeala unei prejudecăţi de câteva imagini în care DiCaprio se bate cu un urs grizzly. Nu ştiu de ce, dar înaintea oricărui film cu Leonardo DiCaprio am un sentiment de neîncredere în rolul său, dar de fiecare dată mă surprinde excelenţa interpretării. „Globul de aur” e o recomandare, spre deosebire de „Oscar”, dar nici un premiu nu mi se pare o garanţie. Am mai văzut filme proaste care au fost premiate pe alte criterii decât cele artistice.
Filmul are un început bun, cu atmosferă de poveste de calitate. E tipic hollywoodian, cu un mesaj despre care te prinzi uşor că va deveni laitmotiv, cu multă acţiune, mult sânge, o bătălie cu rost într-o istorisire (indienii atacă un grup care le călcaseră teritoriul şi le furau vânatul). E o succesiune de imagini superbe, cu un montaj excelent de imagine şi sunet, planuri generale dinamice, gros-planuri, prim-planuri, multă tehnologie modernă de filmare bine folosită. Pare că şi scenariul începe o povestire interesantă. Pare, doar. Fiindcă urmează o succesiune de întâmplări filmate bine şi atât. Scenariul încearcă din răsputeri să aducă personajul în faţa ursului care îl va ataca. Glass (DiCaprio) se bate credibil cu un urs într-un montaj digitalizat ireproşabil. Şi de aici începe o poveste pe cât de prost spusă în scenariu pe atât de contrar de bine pusă pe ecran. Glass este găsit grav rănit şi lăsat să moară în grija fiului său (care nu se prea înghesuie în echipa de sacrificiu, doar refuzând nişte bani, deşi la începutul filmului ni se inoculează o legătură extrem de puternică între tată şi fiu, bazată şi pe o tradiţie indiană, dar şi pe uciderea mamei fiului său) şi a încă doi membri ai expediţiei de vânătoare. Tom Hardy, în schimb, are şi interpretează magistral rolul secundar negativ, al celui care îl ucide pe fiul lui Glass şi îl convinge pe celălalt tovarăş de drum să îl abandoneze pe Glass, rănit, în pădure, în frig. Foarte credibil, nu îi mai acordă nici o şansă rănitului şi vede inutilă prelungirea suferinţei, simţind şi chemarea banilor ce îi fuseseră promişi dacă stă până la îngroparea suferindului. DiCaprio îşi duce cu greu rolul într-o lume în care scenariul nu îl ajută deloc. De pildă se aruncă într-un râu îmbrăcat în blănuri de bizon, înotând ca într-o piscină pe litoral. O blană de-aia cântăreşte uscată câteva kilograme bune, darămite udă. Dacă mai şi îngheaţă… Ah, am uitat să vă spun că toată acţiunea se desfăşoară pe un ger cumplit. Apoi întâlneşte un alt indian din alt trib care merge şi el să se răzbune, în sud. Şi încă o secvenţă ilogică: indianul îi dă să mănânce, îl duce pe cal, îl pansează, îi face un adăpost din crengi, totul cu luxul de amănunte ale gros-planurilor, şi… îl părăseşte. Personajul Glass dă de o tabără a unei alte expediţii de vânători. În timp ce vroia să fure un cal unul violează o femeie indian. Fură calul numai după ce o salvează pe indiancă de la viol, chestie care ne prindem mai târziu că i-a fost de folos, fiindcă aşa îl iartă şi pe el indienii care îl omoară pe cel care l-a părăsit. Fuge cu calul furat, dar îl urmăresc alţi indieni şi cade într-o prăpastie. El pe un brad, calul direct pe stânci. După ce îşi revine eviscerează calul şi se culcă gol puşcă în burta calului. Nu ni se explică de ce, fiindcă până atunci nu îi fusese frig, dar ni se arată cum, din nou, cu luxul gros-planurilor, toată eviscerarea , ca o lecţie de tranşare. În fine, ca să n-o mai lungim, Glass ajunge la fort şi se răzbună pe cel care îi omorâse fiul.
DiCaprio interpretează excepţional rolul, dar nu e verosimil. Nu faptul că mănâncă un ficat crud de bizon m-ar fi convins, de exemplu, ci faptul că o blană udă care îngheaţă nu îţi mai ţine de cald, iar ca s-o îmbraci nu e dificil, chiar te poţi tăia în pielea îndoită prin îngheţare. Mult mai verosimil este Tom Hardy, în rolul celui care îi ucide fiul şi îl lasă pradă chinurilor pricinuite şi de răni. Aflu de la Lajos Notaros că în povestea care a inspirat filmul, Glass nu are nici un fiu şi nu se întoarce la fort ca să se răzbune. Mai mult, rămâne prieten cu cei care l-au abandonat în munţi. Cred că ar fi fost un scenariu mai interesant. E mult mai greu să povesteşti păstrarea unei prietenii, decât să gândeşti un scenariu de răzbunare.
Una peste alta, un film de văzut. Imaginea lui Emmanuel Lubezki, care a mai fost director de imagine şi la „Gravity” şi „Birdman”, este cuceritoare şi reuşeşte să facă filmul captivant. Sincer, aveam aşteptări mai mari de la regizorul Alejandro Gonzales Inarritu. Dar, asta e reţeta de succes holywoodiană: poveste simplă, povestită spectaculos, cu o imagine de-ţi ia privirea şi cu o muzică fascinantă.
Deci, premii pentru imagine, muzică, rol secundar.
The Revenant
Data lansării: 25 decembrie 2015 (Statele Unite)
Regizor: Alejandro González Iñárritu
Durată: 2 h 36 min.
Operatorie cinematografică: Emmanuel Lubezki
Muzică compusă de: Ryuichi Sakamoto, Alva Noto, Bryce Dessner
Hugh Glass