Ovidiu, ce faci pe-aici? Îmbrăcat într-un costum în care mă obişnuisem să-l întâlnesc, cobora sprinten scările Primăriei cu braţele deschise spre mine. Caut o ştire, îngăim eu ceva, abia scăpat din cuptorul unei zile de august care-mi topise şi inspiraţia. Era prin 1994 şi mă ocupam de programul de ştiri al Televiziunii Intersat. Dragul meu, pe căldura asta nici eu nu prea am idei, se opreşte brusc din coborâre. Dar, ştii ceva? Am o propunere pentru tine. Am să cobor scările Primăriei în mâini! E bună ştirea? De parcă nu era destulă toropeala pe care o purtam în spinare ca pe un sac, mă mai năucea şi întrebarea lui. Până să pornească operatorul înregistrarea, el începuse coborârea în mâni. Ne-am îmbrăţişat râzând după ce am declarat filmarea ştirea anului. Aşa am aflat că făcuse şi gimnastică, în tinereţe.
A fost prima amintire care mi-a venit în minte despre Cristian Moisescu după ce am aflat că a murit. Fiindcă asta a fost, un om plin de viaţă, radiind dăruire sufletească şi umor. De fapt nici nu mi-l amintesc trist sau posac. Dezamăgit, da! Dezamăgit de toţi cei cărora le închinase devotamentul lui şi prietenia al cărui har îl avea. Pentru Cristi Moisescu prietenia nu era un dar, el avea harul acesta, aşa cum rar am avut şansa să întâlnesc. Chiar şi mersul pe bicicletă îl implantase în memoria colectivă a arădanilor tocmai datorită iubirii şi apropierii lui faţă de oameni. Din maşină oraşul nu se vede, sunetele lui nu se aud, iar sufletele oamenilor nu se simt. Nici mirosul vieţii oraşului nu se simte dintr-o maşină.
Nici nu ştiu la care dintre cascadele de amintiri despre el să fiu atent ca să vi le pot povesti şi să pot evoca personalitatea acestui om care şi-a dedicat efectiv fiecare clipă din viaţă semenilor săi.
Ca profesor? Venea la şcoală aducând pe bicicletă şi un casetofon. În timp ce banda magnetică reproducea înregistrări cu Beatles, Cat Stevens, Pink Floyd, Genesis şi, Doamne, câţi alţii, profesorul Moisescu ne scria în partea stângă a tablei versurile în limba engleză, iar în partea dreaptă scriam împreună traducerea în limba română. Ce-am învăţat de la el? Să îndrăgim muzica de calitate, să ne îndrăgostim şi de limba engleză şi de limba română! Cum? Prin poezie!
Ca revoluţionar? Se ştie că a fost printre primii care s-au revoltat împotriva regimului comunist. Ce se ştie mai puţin este că avea mult mai multe motive. Tatăl lui, un ilustru om de ştiinţă şi cărturar român, Vasile V. Moisescu, fusese anchetat de Securitate. Chiar şi Cristi Moisescu fusese anchetat de Securitate.
Ca primar al Aradului? A avut neşansa să ocupe această funcţie în cea mai grea perioadă de după Revoluţie, 1992-1996. Acum municipiul are un buget propriu, pe care în gestionează după propriile necesităţi şi dorinţe. Atunci Moisescu a putut doar să pună o pancartă pe clădirea Primăriei pe care scria: „banii arădenilor să rămână în Arad”. A mai avut neşansa să facă parte şi dintr-un partid care se afla în opoziţe cu guvernul care şi atunci împărţea banii din bugetul central pe afinităţi politice. Ce a lăsat Aradului? Întrebarea mai potrivită ar fi ce a dat Aradului? Eu cred că un pic de suflet, de care oraşul aproape uitase. Aşa s-a refăcut şi remontat un momument important pentru memoria colectivă, Crucea Martirilor al lui Rafiroiu, aşa s-a născut un nou spaţiu expoziţional în centrul oraşului, noua Galerie de Artă „Delta”, aşa ne mândrim că pe clădirea Primăriei Aradului este inscripţionat mesajul „Via, Veritas, Vita” (Calea, Adevărul, Viaţa) şi, nu în ultimul rând, aşa au unde mânca toţi năpăstuţii soartei din Arad, la Cantina socială a municipalităţii.
Ca şi consilier? Doi dintre primarii care i-au urmat şi-au câştigat funcţiile datorită lui sau chiar numai pentru că prezenţa lui în preajma lor garanta cinstea şi omenia.
Aşa îmi amintesc iar de o întâmplare din campania electorală a anului 2000. Făceam parte din echipa lui şi i-am sugerat un slogan care a enervat toţi contracandidaţii lui: cinstea poate reveni în Arad! Nu ştiu de ce, dar şi în lipsa lui Cristi Moisescu, toţi se întrebau surescitaţi: adică noi suntem necinstiţi?
Ca arădean? A iubit Aradul până aproape de neînţeles. Şi asta nu aş şti cum s-o explic.
Multe amintiri despre Cristian Moisescu năvălesc spre mine. Aproape la fiecare îmi vine să zâmbesc, fiindcă îmi apar îmi memorie bucuria lui de fiecare întâlnire, umorul cu care îmbrăca un firesc, dragostea cu care ştia să te îmbrăţişeze, fie şi numai din privirea aceea cuprinzătoare, şi devotamentul, da, devotamentul prieteniei pe care îl afişa necondiţionat. De fapt, nici nu vreau să mi-l amintesc altfel, decât ca un îndrăgostit de oameni.