Nu ştiu ce reprezintă lumea pentru ruşi, dar ştiu ce vrea Rusia de la europeni. Iar ruşii ştiu ce însemnăm noi pentru ei. Pentru noi, europenii, ruşii sunt sau mafioţi, sau culţi, sau spioni, sau militari nemiloşi, sau salvatori, sau necivilizaţi, sau pictori, sau sportivi, sau artişti desăvârşiţi, sau compozitori. Ruşii vor de la noi respect. După care vor bani. Dacă primeau şi respect şi bani din altă parte Europa nu era interesantă.
Rusia este captivantă şi dacă nu ai văzut-o. Zilele trecute, un foarte bun prieten mi-a povestit o întâmplare extraordinară de viaţă, de la care am şi început acest articol. Se făcea că era tânăr. Mult mai tânăr. Avea suficientă tinereţe cât să-i încapă într-o valiză mică, în care înghesuise mult entuziasm şi în care îşi lăsase loc pentru multă aventură. Timpurile tinereţii lui îşi despleteau speranţele de partea unui zid care se înălţa mojic între două lumi care se lăudau cu victoria într-un război rece. Dimpreună cu câţiva prieteni, îşi propusese să călătorească până la capătul Uniunii Sovietice, spre malul Pacificului. Scopul era să îşi bălăngăne picioarele în apa oceanului la care nu putea să ajungă altfel. Decât de partea comunistă a zidului eliberator. Îşi luaseră cu ei coniac românesc. Ca monedă de schimb valutar. A fost superbă călătoria, însoţită fiind de o beţie continuă şi însufleţită de ideea devenirii în urma iniţierii trecerii printr-o lume văzută doar pe fereastra vagonului de tren. Tâlcul poveştii a fost altul. Au traversat întreaga Asie, vreme de o săptămână, au ajuns la destinaţie, au coborât în gară, au alergat spre ocean şi… au întâlnit un gard cu sârmă ghimpată! Oceanul era dincolo de sârma ghimpată! Oraşul din itinerariul trenului iniţiatic găzduia o bază militară de submarine. Povestea mi s-a părut zguduitoare. Să fugi de un zid şi de un gard cu sârmă ghimpată din Europa, să visezi că îţi scalzi picioarele într-un ocean şi să ajungi la un alt gard de sârmă ghimpată, în capătul Asiei, cu degetele de la picioare strânse în pantofi, de frig.
Şi ce am eu cu Rusia? Nimic. Doar mă uitam din nou la jocul magistral al politicii ruse. Mai deunăzi Rusia era hulită pentru anexarea Crimeii (Crimeea nefiind niciodată parte a Ucrainei), apoi supusă unor sancţiuni şi datorită bănuielii nedovedite a susţinerii insurgenţilor din Estul Ucrainei, organizatoare a unei Olimpiade de iarnă pentru care s-au cheltuit destui bani cât să poată rămâne un oraş pustiu în urmă, iar mai apoi invitată într-o luptă împotriva unor terorişti pregătiţi iniţial de serviciile secrete ruse, iar în final compătimită pentru doborârea unui bombardier care tocmai survola din întâmplare spaţiul aerian al unei ţări membre NATO. Vedeţi ce lungă este fraza? Vă mai amintiţi că am început-o cu Crimeea?
Păstrând proporţiile (gândiţi-vă cât este România faţă de Rusia), eu m-am uitat cu interes la un alt congres al manipulării postrevoluţionare. Abia dacă sufletele celor decedaţi în tragedia din clubul bucureştean au apucat să se întâlnească în Cer, căci pe pământul în care fuseseră găzduite de trupuri s-au şi iscat poveşti despre conspiraţii. În primă fază o manifestare de pioşenie a fost transformată într-o demonstraţie de revoltă. Cum doar moartea era duşmanul trebuia găsit un duşman pământean. Cel mai la îndemână duşman a fost corupţia. Cine poate fi corupt? Guvernul! Deci, jos Guvernul! Şi a căzut! Bun, dar nimeni nu era pregătit pentru o asemenea capitulare. Ce facem? Încropim. Ce încropim? Ceea ce era pregătit demult! Problema era că masele cereau lideri. Aha, păi le dăm noi lideri pentru care să se certe! Masele revoltate s-au certat şi noul Guvern a fost cel care fiusese licitat la masa de joc politic. Bun. Dar noul Guvern nu vine cu nimic nou. Ba strică şi ce era vechi. Deci, Preşedintele îşi face partid. Iar noul Guvern îl susţine. Dar asta nu e plan de guvernare. Şi atunci, ce facem? Cine poate fi de vină? Fiindcă evreii au plecat din vreme, iar ţiganii invadează deja nordul Europei, au rămas de serviciu doar ungurii. Ungurii sunt de vină! Prin urmare, chiar înaintea sărbătoririi Zilei Naţionale a României (pentru prima oară Armata Română nu a trecut pe sub Arcul de Triumf!) s-a descoperit că tragedia din clubul bucureştean a fost gândită la Budapesta, pentru a împărţi România în trei (dar de ce nu în patru sau cinci, sau douăsprezece regiuni câte are ţara asta?) regiuni, care aveau deja şi pregătite guverne din umbră. Iar cireaşa de pe tort a fost găsită în secuime, unde un cretin îşi declarase intenţia unui atentat cu bombă pentru care el nu avea bombă.
Dragii mei, noi nu am scăpat de sârma ghimpată. Nu am dărâmat niciun zid. În fiecare an participăm la o nouă ediţie a congresului manipulării naţionale. Chiar dacă ajungem la vreun ocean sau la valurile unei mări, ori dacă ne urcăm pe înălţimi spectaculoase, acasă ne aşteaptă aceeaşi dare de seamă despre ceea ce trebuie să facem zilnic. Iar noi scriem, conştiincioşi şi mândri, că vrem în fiecare zi să ne duşmănim, ca să avem pe cine bănui.
Să vedeţi ce congres al manipulării va fi la anul, când vor fi două sesiuni de alegeri. Libere, nu?