Sunt sigur că cei tineri nu ştiu cine a fost Călin Nemeş. Bătrânii nu-şi mai amintesc de el. Nu sunt sigur dacă tinerii ştiu cine este Ion Lucian. Lăsând la o parte faptul că, la un moment dat, au fost contemporani, pe cei doi îi unesc două caracteristici: profesia şi caracterul. În cazul lor profesia include şi profesionalismul, iar caracterul include şi curajul atitudinii. Până la sacrificiu. Din păcate acest enunţ nu poate deveni o regulă. Amândurora, Sistemul a reuşit să le ucidă strălucirea.
Acum nişte ani, Călin Nemeş se sinucidea în public, la Cluj. Gestul său suprem a fost un protest împotriva sensului spre care se îndrepta politica statului român. Actorul a crezut că sacrificiul lui va schimba, dacă nu destinul României, măcar moralitatea poporului. Sistemul s-a uitat la el ca la un mort. Nici măcar ca la un actor mort. Poporul s-a uitat la ştire şi l-a uitat. După nişte ani România a acelerat pe sensul de care se temea şi pe care l-a prezis Călin Nemeş. Acum sunt români care se sinucid din cauza sărăciei. Alţii îşi cumpără plasme la care să privească ştirile despre sinucigaşi, în timp ce mestecă un cartof prăjit comandat de la vreun mall.
După nişte ani cele trei puteri în stat îşi caută dreptatea în justiţie, iar justiţia se bate cu statul român pentru drepturi. În fine, puterea executivă cere părerea poporului despre legitimitatea legislativului pe care poporul l-a ales.
După nişte ani, de la moartea actorului Călin Nemeş, actorul Ion Lucian a ieşit la pensie. Din cauza vârstei, nu din cauza talentului. Pentru Sistem nu a contat nici strălucirea lui. Aşa că, după decenii în care a bucurat sufletele mai multor generaţii, Sistemul l-a pus să aleagă: ori pensie, ori muncă; ori recunoştinţă, ori continuitate. Maestrul Ion Lucian s-a făcut că nu înţelege că scena e veşnică, iar spectatorul e muritor. Prin urmare, a ales să îşi sacrifice recunoştinţa.publicului şi să muncească în continuare. Crezând că gestul său va schimba, dacă nu destinul politic al poporului, măcar moralitatea politicii, a acceptat să ofere interviuri la programele de ştiri şi în ziarele rămase pe piaţă. Şi poporul şi politica s-au uitat la ştiri, sau le-au citit. Seara. Pentru că dimineaţa, unii s-au dus la muncă, alţii la cantinele sociale, alţii la magazinele ieftine, şi foarte puţini s-au dus să îşi cumpere bilete la spectacole de teatru.
Acum, Călin Nemeş este cetăţean de onoare. Post-mortem. Ion Lucian are medalia Legiunea de Onoare, oferită de statul francez. În viaţă. Şi? Primul a murit pentru o cauză pe care numai el a crezut-o nobilă. Cel de al doilea trăieşte pentru o cauză pe care numai el o crede nobilă. Nouă ne place stalul. Din care putem aplauda viaţa şi moartea artistului, după care putem pleca acasă mulţumiţi de sacrificiul lor. Patriotismul nu este pentru artişti. Este pentru cei care luptă cu arma în mâinile furişate pe sub masa negocierilor politice.
Datorită lui Ion Lucian abia acum îl înţeleg pe Călin Nemeş. Ceea ce nu înţeleg, este ce are România cu Călin Nemeş şi cu Ion Lucian? Poate, nimic! Dar, atunci, de ce îi uită?