De obicei, nu abordez subiecte care ţin prima pagină a scandalurilor, fiindcă, de obicei, aceste scandaluri sunt premeditate din motive de publicitate. Aşa s-a întâmplat la început cu recentul scandal al demersului trupei de rock TAXI.
Numai că aici totul s-a transformat într-un spectacol al prostiei, ceea ce pentru mine devine interesant de remarcat. Admir prostia omenească, dar sunt gata de sacrificiul suprem al inteligenţei proprii pe altarul patriotic al prostiei româneşti.
Cunoaşteţi scandalul, deci nu insistăm pe povestirea lui. Doar îl enunţăm. Trupa de rock TAXI a lansat un videoclip, în care apar mai mulţi artişti care interpretează fiecare în stilul său o linie melodică şi un text. Videoclipul a fost lansat simultan cu scandalul textului care, cică, ar fi un demers public împotriva construirii Catedralei Mântuirii Neamului de la Bucureşti. Până aici, nimic spectaculos, în afara campaniei publicitare gândită pe spinarea scandalului creat şi nu pe calitatea artistică.
Sincer, nici n-aş fi remarcat videoclipul, dacă nu era scandalul. Cel puţin din două motive: muzica este inexistentă, iar textul e atât de prost încât nici nu merită comentat. Cât despre demersul public, cum ar veni atitudinea civică printr-o exprimare artistică, este la fel de inexistent pentru că o atitudine civică exclude scandalul public. O atitudine civică poate fi un protest, dar nu poate fi un scandal. De pildă, genul de muzică rock s-a născut ca un protest exprimat printr-o formă artistică. Protestul a fost atât de puternic încât a creat un stil de viaţă, un concept artistic, ba chiar un curent artistic care a generat alte concepte la rândul lui. Şi o melodie poate fi o formă de protest. De pildă, melodia „Georgia” al lui Ray Charles. Iniţial a fost compusă după ce lui Ray i s-a interzis accesul în statul american Georgia, pentru că se solidarizase cu lupta antisegregaţionistă a negrilor. Astăzi este Imnul statului Georgia din SUA.
Videoclipul muzical-artistic al trupei TAXI nu prea îndeplineşte nici una dintre condiţiile de mai sus. Adică e nimic. Nu transmite nimic. Atunci de ce să te enervezi? Mai mult, de ce să contribui la amplificarea unui scandal? Nu e o prostie? Eu cred că e chiar una splendidă!
Apoi, dacă vrei să iei o atitudine împotriva construirii unui edificiu care nu te defineşte, ori nu te reprezintă, o poţi face altfel. Cum ar fi, poţi să combaţi pe criterii arhitecturale, pe criterii urbanistice, chiar pe criterii politice, până şi pe criterii religioase. Mă gândesc inclusiv la criterii de invidie, după modelul de ce al tău edificiu e mai mare decât al meu. Dar să cânţi împotriva unei clădiri, mi se pare altă idioţenie. Bunăoară eşti cu atât mai imbecil dacă te şi revolţi împotriva unuia care cântă împotriva unei clădiri, fie ea şi biserică. Deşi linia aia melodică nu zice nimic, ci doar cineva inoculează altcuiva ceva ce ar putea fi interpretat ca o revoltă împotriva a ceva.
Utilizând îndrăgitul nostru deci secular, vă întreb: pentru ce atât zgomot, când nu e nimic?
Eu mă mir că atâtea personalităţi muzicale au acceptat să cânte nimic! Şi cel mai spectaculos, ca să forţăm gradul de comparaţie până stoarcem toată prostia din el, mi s-a părut că românii se ceartă pe gândurile lui Dumnezeu. Toţi românii ştiu cel mai bine cum şi ce gândeşte Dumnezeu! Aşa, da!
Eu vă propun să încheiem, totuşi, într-o notă poetică şi să vă supun spre citire nişte versuri, pe care eu chiar le consider superbe. Versurile îi aparţin prietenului meu, poetul Ioan Vasile Marcu. Iată cum pot fi folosite, într-un text poetic, cele două cuvinte: lemn şi Dumnezeu! De exemplu!
Lemnul este leacul nostru,
Darul ce ne-a fost lăsat
Să ne îndulcească traiul,
Lemnu-i peste tot în sat.
Este roata ce se-nvârte,
Moara care macină,
Poate-i caierul ce toarce
Anii după datină.
Uneori este doar pomul
Roditor, de lângă noi,
Minunea care-i hrăneşte
Pe cei însetaţi şi goi.
Lemnu-i semnul marii treceri
Din uitare-n lacrimă
El e crucea dusă-n spate:
Când nu-i jar, e patimă.
Este gardul la ogradă,
Oiştea, jugul unui car,
El transformă orice clipă-n
Aripi pentru alt Icar.
Poate fi un simplu tulnic,
Ori un taragot vestit,
Sau vioara care tainic
Într-o seară ne-a vrăjit.
Alteori este doar poarta
Vetrei sub un deal uitat
În care-o mamă-şi aşteaptă
Copilul demult plecat.
Din lemn este masa noastră
Unde seara ne-ntâlnim
Toţi ai casei, laolaltă,
Domnului să-i mulţumim.
Lemn e tot ce ne-nconjoară,
Gândul bun dinspre părinţi
Şi scara pe care-o-nalţă
Muritorii către sfinţi…
Ce ziceţi? Parcă sună a poezie, nu? Noroc cu scandalul ăsta, că aşa am putut să citim nişte versuri. Cred că pot fi şi cântate, nu? Promit că fac scandal şi îl bat pe poet, numai să le citiţi!
Facebook Comments Box