Se numeşte M. Domnul M. De când s-a întâlnit cu Dumnezeu spune, cu umor, că i s-a permis să folosească prenumele de Mnezău.
L-am întâlnit la un bar. Stătea pe un scaun înalt, tăcea lung şi privea cât o conversaţie a lui Vargas Llosa. De fapt, mă privea. De-aia am şi intrat în vorbă. Ştiţi cum e, mai una, mai o bere, mai alta, încă o bere, până încep destăinuirile.
-Eu am avut o tentativă de sinucidere, vine afirmaţia lui ca un târnăcop.
M-am simţit exacta aşa, ca o bucată de ciment spartă de un târnăcop.
-Cum, tu chiar ai vrut să te sinucizi?, am întrebat eu ca prostul, ca şi cum dacă i-ar fi reuşit tentativa aş mai fi avut cu cine vorbi.
-Cred că eşti singurul din oraş care nu ştie povestea mea, plusează el ca într-o cacialma. M-am aruncat de la etaj.
Nu aveam la mine reportofonul, aşa că m-am concentrat să ţin minte cât mai multe informaţii.
-De ce ai vrut să te sinucizi?, am început eu un dialog, care a devenit incredibil de sincer la fiecare cuvânt rostit.
-De prost.
-Eu vorbesc serios.
-Şi eu.
-Şi totuşi, care a fost motivaţia ta?
-Am avut o depresie în dragoste.
-Şi?
-Nu mai mâncam. Nici nu aveam poftă, dar nici nu mai vroiam să mănânc. Vroiam să mor.
-Îţi lipsea ceva? Aveai o viaţă complicată acasă?
-Da de unde! Aveam tot ce îmi trebuia! Le-am făcut alor mei nişte datorii… Săracii de ei nu mai ştiau ce să facă să îmi plătească mie datoriile.
-Cât timp nu ai mâncat?
-Nu mai ştiu, vreo două zile. Dar am citit că dacă nu mănânc durează câteva săptămâni până mor. Or eu nu mai aveam răbdare. Depresia mă convingea că trebuie să mor.
-Şi ce-ai făcut?
-Am început să caut variante de sinucidere, când am văzut că prin înfometare durează prea mult. Prima oară am vrut să mă otrăvesc. În timp ce îmi căutam otrăvuri şi medicamente m-am gândit că îi fac pe părinţii mei de ruşine. „O să zică toată lumea că au avut un copil drogat”, mi-a trecut mie prin gând. Am vrut să mă arunc în faţa trenului, dar m-am gândit că o să sufere prea mult ai mei când o să fiu bucăţi. Am vrut să mă arunc în Mureş, dar mi-a fost frică să nu scap, că ştiu să înot. Aşa că m-am hotărât să mă arunc de la etajul casei. Şi m-am aruncat.
-Cum ai făcut?
-Păi, m-am aşezat cu spatele la fereastră şi m-am lăsat pe spate.
-Dar, de ce pe spate?
-Pentru că am rău de înălţime şi mi-a fost teamă că o să mă răzgândesc.
-Tu faci mişto de mine!
-Nici vorbă! Poţi să întrebi la ambulanţă. Au făcut şi cercetări ca să constate dacă nu m-a aruncat cineva de la fereastră.
-Ai lăsat vreun bilet de adio?
-Da.
-Cui i-ai cerut iertare?
-Nimănui. I-am cerut doar mamei să îmi plătească o datorie de 11 lei la un birt. Tata a avut un şoc atât de mare când i s-a spus că eu sunt jos pe stradă, încât a crezut că a căzut pe geam copilul pe care îl avea în braţe, adică pe frate-meu.
Două luni a stat în comă. Nimeni nu îi mai acorda nici o şansă de supravieţuire. Avea multiple fracturi şi alte vătămări corporale care îi determina pe medici să fie cel puţin circumspecţi faţă de posibilităţile lui de readucere la viaţă.
-Din perioada aia ştiu câte ceva din poveştile altora. Mi-a spus cineva că medicii i-au spus tatei că nu mai are nici un rost să mă ţină în viaţă prin aparate, fiindcă nu îmi voi reveni niciodată din traumele fizice…
Îi apare o rouă de lacrimă în ochi, pe care ar ascunde-o cu toate regretele din lume, ca şi cum acestea ar fi nişte flori pe care să nu le vadă nimeni înafară de el.
-…Şi a zis tata că vinde casa, le cumpără toate aparatele din spital care mă pot ţine pe mine în viaţă şi că o să şteargă praful de pe mine cât timp o să trăiască el, dacă eu nu o să mă mai pot mişca.
Am tăcut amândoi. Cât o înţelegere. Cât o strângere de mână. Sau, cât o lacrimă.
-Acum am un băieţel şi am pentru ce să trăiesc.
-Cum ţi se pare acum încercarea ta de sinucidere?
-Mă umflă râsul! A şi fost adaptat un banc despre mine, pe atunci. Zice că Sfântul Petru stătea la uşa Raiului, când cineva bate în poartă. Sfântul Petru caută cheile şi deschide. Nimeni. Încuie la loc. Iar bate cineva. Sântul Petru caută cheile de la Poarta Raiului şi descuie. Nimeni. A treia oară Sfântul Petru nu mai încuie şi stă la pândă să-l prindă pe cel care se joacă la Poarta Raiului. Se aude bătaia în Poartă şi Sfântul Petru deschide. Eu eram. „ Mă, tu îţi baţi joc de noi?”, m-a întrebat. „Nu eu, întrebaţi-i pe cei de la reanimare!”
M. iubeşte acum toate femeile din lume, pentru că are puterea să facă ironii pe seama lui, fără să mai poată cineva să îi rănească dragostea. Şi-a găsit iubirea pe care o căuta. Şi, bineînţeles, râde de ea. Ca să n-o-nţeleagă nimeni.
P.S. Am păstrat confidenţialitatea numelui la rugămintea protagonistului acestei poveşti de viaţă atât de autentică încât pare incredibilă.
Facebook Comments Box