Amintiri din Teatrul Vechi. Primul episod

Nu sunt de acum un secol, când acolo funcţiona unul dintre primele cinematografe din această parte a Europei (îi zicea Urania), nici de acum două secole când se inaugura în aceeaşi clădire una dintre primele clădiri de teatru. Amintirile sunt de dată mai recentă. Nu sunt la vârsta memoriilor, dar mi-am propus să le evoc pentru că 10 ani din viaţa mea sunt legate zi de zi de viaţa Teatrului Vechi, iar în ultima perioadă am văzut şi citit o sumedenie de păreri , proiecte şi istorisiri despre Teatrul Vechi izvorâte dintr-o erupţie vremelnică a patriotismului local. Sumedenia asta de păreri, proiecte şi istorisiri acoperă cunoscuta largă paletă a invenţiilor, minciunilor, zvonurilor, trecând prin voinţă şi atitudine civică şi încheind apoteotic în promisiuni fără fond. Aşa încât, m-am gândit să punem puţină bunăvoinţă în raftul cu amintiri.
Abia îmi mijea adolescenţa când a fost închis cinematograful din incinta Teatrului Vechi. Deci, spre deosebire de cei mai în vârstă, care au chiar amintiri erotice din lojele cinematografului, unde, la adăpostul întunericului din spatele aparatului de proiecţie, se năşteau sau se înşelau iubiri precoce, prima mea amintire conştientă despre Teatrul Vechi a fost creată de un şoc. Emoţional. Mă invitase la el prietenul meu Mihai Popovici, care era atunci directorul Casei de Cultură a municipiului Arad, instituţie ce îşi mutase recent sediul în Casa Hirschl, lipită de Teatrul Vechi. Totul se dărâma în jurul lui, dar fericirea din el arunca pe pereţii ruinelor atâta speranţă încât unui pictor i-ar fi fost greu să prindă pastelarea culorilor pline de viaţă. Era prin 97’, parcă. Până atunci funcţionase acolo, doar Centrul de Integrare Europeană (devenit mai târziu Centrul Cultural Judeţean). Era bucuros că primise un sediu în casa negustorului Jacob Hirschl pentru că instituţia pe care o conducea fusese până atunci nomadă. Administraţia locală nu reuşea să îi găsească nicicum un sediu şi era mutată cu tot cu birourile scorojite în diverse clădiri. După un convoi de camioane cu hârtii pe care le tot înainta administraţiei, la un moment dat Mihai s-a hotărât: şi-a luat biroul, scaunul, un dulăpior şi actele şi s-a mutat cu ele cu tot în Piaţa Primăriei. Pe biroul aşezat cu spatele către clădirea care găzduia Primăria, Consiliul Judeţean şi Prefectura Judeţului, Mihai a pus o hârtie pe care a scris: Casa de Cultură a municipiului Arad, biroul directorului. A doua zi a primit sediul în Casa Hirschl. Pentru el, mutarea în această casă istorică a fost ca o devenire. Fusese şi director al Intreprinderii Cinematografice şi înfiinţase prin anii 80’ prima Cinematecă din Arad, în actuala clădire în ruină a cinematografului „Arta”.
Am coborât din biroul lui şi m-a invitat în fosta sală a cinematografului Herbach. Lumina intra printre nişte scânduri bătute direct în gurile fostelor uşi de acces. Mormane de gunoi povesteau ochilor viaţa pe care o duseseră acolo oamenii străzii, care îl foloseau ca adăpost. El vedea acolo un teatru, o sală multifuncţională, vedea public, vedea emoţie, auzea aplauze… Eu mă uitam năuc la gunoaie şi îmi ziceam: Mihai, eşti nebun.
Nu era nebun. Adică, nu era singurul nebun. Mai erau câţiva prin Arad. Unul dintre ei numai ce venise de vreo trei ani, ca actor la Teatrul de Stat. Ioan Peter. Pit. Îşi înfiinţase o trupă de actori amatori şi îşi căutau un spaţiu în care să îşi monteze spectacolele. Mutarea Casei de Cultură în Teatru Vechi şi prietenia lui Pit cu Mihai a făcut să ia naştere, chiar dacă nu sub forma unei instituţii, prima trupă de teatru independentă din Arad. Adolescenţii de atunci din trupa lui Pit au curăţat sala Teatrului Vechi de gunoaie, au igienizat spaţiul şi au montat primul spectacol. Teatrul Vechi părea să prindă tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Adolescenţii de atunci sunt astăzi actori profesionişti în teatre din întreaga ţară. Teatrul Vechi era şi atunci, ca şi acum, în ruină. Numai că atunci au fost nişte frumoşi nebuni care au ştiut să îi dea viaţă.
Înainte de a încheia primul episod, m-am gândit să vă relatez o altă amintire dintr-o zicere a unui alt mare prieten despre construirea Teatrului Vechi. Prietenul, care mai degrabă mi-a fost unul dintre mentori, este Horia Medeleanu. Despre faptul că Teatrul Vechi a fost construit de negustorul Jacob Hrschl s-a scris deja destul, dar nu s-a citit suficient. De pildă, foarte puţină lume ştie motivul care l-a determinat pe Hirschl să contruiască Teatrul. Pe la anul 1800 nici nu aveam o administraţie locală. Aşa că interesul public nu prea exista. Problema era că în Arad apăruse o clasă socială care avea niscaiva pretenţii pentru petrecerea timpului liber. Cei mai mulţi bani îi aveau ofiţerii imperiali încartiruiţi în Cetate. Bani mai aveau şi breslaşii arădeni. Mare parte din timpul liber aceştia şi-o petreceau prin cârciumi, unde se mai făceau mici concerte, mici petreceri, mici evenimente de loisir. Hirschl a avut fler şi s-a gândit să construiască o clădire în care să organizeze evenimente pentru petrecerea timpului liber. Adică, Hirschl a construit teatrul ca să facă bani? Da, dar veniturile nu erau doar în urma evenimentelor găzduite, ci mai ales din prosperarea celorlalte afaceri care se bucurau de umbrela imaginii (!!!) unui mecena al culturii (cum i s-ar spune acum)! Hirschl a înţeles acum 200 de ani că oamenii, pe lângă muncă şi nevoi cotidiene trebuie să se şi bucure de viaţă. Hirschl a înţeles, de fapt, că oamenii cheltuiesc banii pe timpul liber ca o investiţie. În plăcerea lor. Iar plăcerea lor era venit pentru el şi respectul lor pentru el. Hmm…! Aşa se gândea acum 200 de ani? Mă uit la Teatrul Vechi şi mă întreb: trecerea timpului aduce înţelepciune?
În episodul următor: cum s-au câştigat şi cum s-au pierdut 365.000 euro pentru renovarea Teatrului Vechi ?
Facebook Comments Box
WP2Social Auto Publish Powered By : XYZScripts.com