Cred că era prin iulie 2001, când prietena mea, artista Aculina Straşnei Popa mă îmboldea fără mari eforturi către un pahar de vin, la o expoziţie de artă plastică. Nu împlinisem un an de când eram director la Casa de Cultură a municipiului Arad şi mă tot gândeam ce pot organiza în Teatrul Vechi pentru a atrage atenţia asupra importanţei lui în memoria colectivă a arădenilor, dar şi în viaţa culturală a oraşului meu natal.
-Nu vrei să facem o expoziţie cu tapiseriile tale la Teatrul Vechi?, o întreb, aşa, de dragul dialogului şi cu ochii pe momeala pe care o aruncam.
-Auzi?, îmi zice. Nu ştiu când o să am timp să fac tapiserii pentru un asemenea spaţiu, însă îţi propun altceva. Fiică-mea lucreaza la Ambasada SUA la Bucureşti.
Deja, un pitic de pe creierul meu, cu mari veleităţi de scenarist, îmi făcea montajul unei întâmplări pe care nu cred că mi-aş fi dorit să o organizez. Propunerea l-a determinat, însă, pe pitic să se sinucidă de ciudă.
-Are un invitat special, la Festivalul de la Slătioara. Un regizor american. Indian american. Trebuie să îi umplem timpul şi m-am gândit să îl invităm la Arad. Poate îi proiectăm filmele…Ceva scurt metraje face.
-Când ar fi asta?, întreb eu cu gândul ironic la Winnetou şi Old Shuterhand.
-Prin toamnă. Cred.
A rămas ca o discuţie la un vernisaj, garnisită cu un pahar de vin. M-am trezit cu o ofertă oficială, chiar de la Ambasada SUA. Regizorul se numea Fidel Moreno şi urma, într-adevăr, să participe la Festivalul de film de la Slătioara. Timpul trece, omul participă şi primeşte şi Marele Premiu pentru un film despre indienii americani. Întâmplarea devenea mai mult decât onorabilă. Cu atât mai mult cu cât îmi stârnea şi interesul jurnalistic, fiind pe atunci şi redactor principal la Ediţia de Arad a cotidianului Agenda Zilei.
Mai pe scurt, evenimentul se apropia cu repeziciune. Confirmaseră participarea ataşatul de presă al Ambasadei SUA, ataşatul cultural ( o doamnă, Kiki Munshi, se numea-de fapt e singurul nume de care îmi amintesc acum), secretarul 1 al Ambasadei la Bucureşti şi încă doi consilieri, care ocupaseră înainte vreme funcţii de consuli pe la diverse ambasade americane din lume. Cu alte cuvinte, din delegaţie, lipsea doar ambasadorul SUA la Bucureşti.
Sala Teatrului Vechi s-a umplut de personalităţi politice, culturale şi spirituale ale Aradului. Decani, profesori universitari, scriitori, actori, artişti plastici, consilieri judeţeni, consilieri municipali, primarul de atunci al Aradului, Dorel Popa şi, nu în ultimul rând, episcopul Aradului (pe atunci) Timotei Seviciu. N-am vrut să-i plictisesc, aşa că am încorsetat cât mai mult o alocuţiune despre istoria Teatrului Vechi, fiind în acelaşi timp şi cel mai vechi cinematograf din România.
Pe atunci, abia reuşisem să igienizăm puţin ruina Teatrului Vechi. Noroc că nu era o zi ploioasă, fiindcă ştiam o gaură în acoperiş, care ar fi ţintit exact peste videoproiector. Eu credeam că voi impresiona personalităţile locale asupra stării în care se afla clădirea Teatrului Vechi. Spre surprinderea mea, sau poate doar din politeţe, americanii erau mult mai interesaţi de amănunte despre istoria locului şi despre ce ar putea el să devină.
În fine, începe proiecţia filmelor. În sală, nici un ziarist local. Făcuseră prezenţă la conferinţa de presă. Ataşatul cultural mă invită să iau loc lângă ea.
Primul film, o viziune foarte subiectivă, dar nu atât de mult încât să detaşeze sentimentele de fapte, despre tragedia istorică a indienilor americani. La un moment dat, telefonul mobil al ataşatului cultural vibrează. Zice în şoaptă un „yes?”. După care un „my God!”. Se apleacă şi îmi şopteşte: „gemenii au fost loviţi!”. Îmi pare rău, îngaim eu ceva tâmp, cu un ochi la ecranul pe care se povestea pogromul asupra indienilor. Mai trece un timp, destul de scurt. Telefonul îi vibrează din nou. De data asta nu mai scoate o vorbă. Doar ascultă. Închide telefonul, mă prinde de braţ şi îmi zice: „A căzut un geamăn! Opreşte proiecţia!”. Nu înţelegeam nimic. Pe ecran, povestea indienilor era din ce în ce mai tragică, iar acum mai căzuse un „geamăn”.
(Kiki Munshi)
Năuc, opresc proiecţia, aprindem lumina şi merg în faţă lângă ataşatul cultural. Îmi cere să traduc. Imaginaţi-vă: ea vorbea profund afectată în engleză, iar eu traduceam mecanic şi rece în română:
-Cu profundă tristeţe şi durere vă anunţăm că Gemenii au fost loviţi…
-Cu profundă tristeţe şi durere vă anunţăm că gemenii au fost loviţi…, repet eu ca o moară stricată, manevrată de un dobitoc. Nu înţelegeam nimic din ce traduceam.
Noi eram izolaţi de lume, într-un teatru construit de un evreu trecut la catolicism, ca să poată locui în actuala Piaţă Avram Iancu, pe vremea când indienii americanii erau masacraţi programatic şi politic.
-America a fost atacată de terorişti, zice într-un final ataşatul cultural. Se presupune că sunt peste două mii de morţi… Lacrimile ei aştern o linişte îngrozitoare şi năucitoare. Nu ştiu cum e să aşişti la moartea cuiva. Cert e că am simţit ceva indescriptibil care mi-a oprit orice reacţie.
Episcopul Timotei Seviciu s-a ridicat în picioare, şi-a făcut o cruce mare şi a început o rugăciune pentru pomenirea celor morţi, asistat de preotul paroh Vasile Pop. Întreaga asistenţă s-a ridicat în picioare şi s-a rugat pentru sufletele celor morţi peste ocean. Cred că a fost prima slujbă din lume oficiată in memoria lor.
După scurta rugăciune, sala Teatrului Vechi s-a golit. După alte două ore, într-o sală goală, în care rula un film despre pogromul asupra indienilor (au rămas vreo doi spectatori, care nu erau interesaţi de ştiri) au apărut câţiva ziarişti. Ce credeţi că a apărut în presa locală a doua zi? (Reproduc din memorie)Titlu: Din cauza frigului, proiecţia filmelor regizorului indian nu a avut succes la Arad.
Adevărul e că a fost o toamnă friguroasă.
P.S. În episodul următor, a doua parte a acestei istorisiri din amintiri. Despre cum a înţeles un indian atacurile teroriste şi cum le-au înţeles creştiinii care îl înconjurau.
Facebook Comments Box