Motto: „Când am plecat, v-am lăsat săraci şi proşti. Acum vă găsesc mai săraci şi mai proşti.”- Constantin Brâncuşi
Dragă maestre,
Află despre noi că suntem bine, sănătoşi şi… cam atât. Mă rog, nici măcar atât, că la noi şi sistemul de sănătate e bolnav. Nu ştim cât de proşti mai suntem, dar sigur suntem proşti. Săraci nu mai suntem. Ne-am îmbogăţit până şi în prostie. Cum ar veni, nu mai suntem proştii ăia pe care i-ai ştiut matale. Acuma suntem proşti cu iniţiativă!
Iată o mostră, chiar de la guvernul nostru! Nu ţi-aş fi scris dacă nu te privea direct şi personal.
Dragă maestre, să ştii de la mine că acest guvern nu are nici o coloratura politică, de-aia este şi insipid, şi incolor, şi inodor. Chiar plictisitor uneori. Toţi membri guvernului sunt şcoliţi la Bruxelles. De-aia şi fondurile europene duc o luptă colosală cu ei, fiindcă sunt… guvernanţi cu şcoală. Tocmai ce le-au cerut 30 de milioane de euro înapoi cei de la Bruxelles, de unde veniseră ăştia de la guvern, pentru că nu au ştiut cum să îi cheltuie, fără să îi fi cerut cineva înapoi dacă ar fi fost cheltuiţi cu cap. Inteligent, cu voinţă şi cu bunăvoinţă. N-a fost, dar asta e!
Dar, să nu divagăm, maestre. Ştii că făcuseşi matale o sculptură, de i-ai zis “Cuminţenia pământului”. Eh, toţi românii ăştia care au auzit de tine doar fiindcă au trecut o dată în viaţa lor pe o stradă cu numele tău, cred că e vorba de “cuminţenia Pământului”, a planetei, adică.
Sculptura aia a matale a pierdut-o statul român la o licitaţie. Că, na, nu era interesat. Erau alţi guvernanţi, tot cu şcoală. Aşa cum nu au vrut nici atelierul matale, ăla de la Paris, care adună sute de mii de turişti anual. Nici acuma nu vor guvernanţii atelierul de la Paris, ăla de lângă Centrul Pompidou. Ăla pe care îl donaseşi de două ori statului român, ăla pe care îl donaseşi şi prin testament. Lasă-l la francezi, că nouă nu ne trebuieşte!
Şi cum ziceam, maestre, guvernul ăsta cu literă mică a zis că cumpără, ca pe o cacofonie, sculptura matale de la apropitarul ei român. Da’ nu cu toţi banii, că cică nu-i are toţi ăia 11 milioane de euro. Jumătate a zis că ia de la cetăţenii români care vor să doneze. De parcă aialaltă jumătate guvernul a luat-o de la mă-sa, nu din impozitele cetăţenilor români! Scuze pentru limbaj, dar nu m-am putut răbda.
Acuma, una din două, guvernul ăsta şcolit ori ne ia de proşti, ori e prost. Pentru că 11 milioane de euro e o bagatelă pentru orice oraş mai măricel din România. Ca să înţelegi, maestre, doar salariile angajaţilor oricărei primării de oraş mare depăşesc de două ori suma asta. Aşa că, pentru guvern ar fi o cheltuială cât o zeciuială din banii daţi pe protocoale fără nici o finalitate.
Apoi, dragă maestre, sculptura matale nu poate fi scoasă din România, indiferent cui aparţine. Fiindcă face parte din Patrimoniul Naţional! Deci, va rămâne în România tot atâta vreme cât va exista România. Cu alte cuvinte, atunci, de ce să o cumpere guvernul, dacă e tot a guvernului, cum s-ar traduce un patrimoniu national? Să fie vreo afacere, maestre? Nu te băga, maestre, că nici eu nu mă bag.
Pe lângă toate astea, maestre, guvernul face o campanie deşănţată, folosindu-se de personalităţi culturale pe care ori le-a ademenit, ori le-a prostit, pentru a strânge banii cu care să îţi cumpere sculptura.
De când a început campania asta, guvernul nu a restaurat nici acum singurele sculpturi monumentale pe care le-ai făcut doar la Târgu Jiu. Guvernul, maestre, nu a amenajat nici măcar Muzeul din Târgu Jiu, care îţi poartă numele. Dacă ai veni, maestre, în oraşul tău natal, Târgu Jiu, nu ai găsi nici măcar un pliant despre matale, ori despre opera matale. Din plecăciunea monumentală a ta în faţa sacrificiului suprem al eroilor români, cei care trăiesc astăzi în România şi se cred români au înţeles să se sărute sub Poarta Sărutului, să mănânce la Masa Tăcerii şi să nu înţeleagă că o Coloană Fără de Sfârşit nu e totuna cu o coloană a infinitului.
Niciunde în România, maestre, nu există o expoziţie permanentă cu opere pe care le-ai făcut gândindu-te la zborul spre acasă şi la pământul care te aşteaptă cuminte, ca o mamă. Casa în care te-ai născut, maestre, nu mai este. De fapt, nu este nici o casă în care te-ai născut. Guvernul nu are nici una pentru a se închina memoriei tale. Deh, nu are bani!
Guvernul şcolit, maestre, strânge bani în gura mare, ca ţiganii care cumpără pene în schimbul unor oale ieftine. Ca să îţi cumpere o sculptură pe care nu o-nţeleg.
Eu, maestre, nu cred că eşti al meu! Eu cred că eşti universal! Eu cred că ni te-a dat Dumnezeu tuturor, că ţi-a dat un har cu care să dăruieşti Lumii. Eu cred, maestre, că te-ai născut aici ca să poţi dărui înţelesul zborului şi înţelesul profunzimii unui gând.
Din “Cuminţenia pământului”, maestre, eu am înţeles aşa: pământul îţi dă un rod pe tăcute, cuminte. Deşi se chinuie şi îl doare până face din sămânţă un rod din care să mâncăm noi. Aşa şi femeia, dă un rod, îndurând cuminte toate chinurile şi durerile facerii. Vezi, de-aia zic eu că nu eşti numai al meu, ci eşti universal!
Povestea cu banii n-ai înţeles-o şi nici n-o poţi înţelege. Nici eu. Eu mă bucur că ai sculptat şi pentru înţelegerea mea!
Cu bine! Abia aştept să mă mai înclin o data în faţa Coloanei fără de Sfârşit şi să mai tac de câteva ori la Poarta Sărutului, cu gândul la jertfa supremă a eroilor!
Pentru totdeauna, al tău, Ovidiu Balint
Facebook Comments Box