Am întors ideea ca-ntr-o cratiţă, încercând să-i rumenesc vreo parte din care să gust. A rămas crudă. I-am întors ideii şi spatele atenţiei. Degeaba. Creştea mai abitir în mintea mea.
Cică un tribunal din Marea Britanie, adică din ţara de unde vin toate studiile cercetătorilor care nu au ce să cerceteze, a hotărât că veganismul etic este o credinţă filosofică. Ca şi cum lupta din noroiul exprimării dintre cei patru termeni nu era suficientă, tribunalul respectiv era unul de litigii în dreptul muncii.
Le-am luat pe rând. Sursa era corectă, deci nu era o ştire falsă.
Mi-au rămas dicţionarele. Termenul de veganism nu a intrat oficial în limba română, adică nu apare încă în dicţionare. Ci doar vegan, care vine din engleză şi se referă la cei care exclud orice sursă de hrană ori de îmbrăcăminte care provine de la animale, considerând că în acest mod protejează animalele.
Cu etica a fost simplu. Că ştiam ce înseamnă: o ştiinţă care se ocupă cu “studiul teoretic al valorilor şi conştiinţei umane”.
Păi, dacă etica e o ştiinţă cum să devină veganismul, bazat pe o ştiinţă, o credinţă? Ba, încă una şi filosofică! Mai mult, cică ştiinţa asta a eticii impune nişte norme. Sociale etc. Deci, cum naiba să impui nişte norme unei filosofii?
Am mizat pe masa de poker pe o parte din cunoştinţele acumulate. Am zis că am două perechi: veganism etic şi credinţă filosofică. N-a ţinut la crupier! Mi-a zis că nu există credinţă filosofică. Credinţa poate fi religioasă, politică, ba chiar o profesiune de credinţă. A zis crupierul că nici în engleză nu există această asociere de termeni.
M-am dus la celelalte explicaţii pentru cuvântul credinţă, fiindcă ăsta era unul cu vârstă respectabilă în limba română. Zice dicţionarul că ar mai însemna fidelitate, statornicie faţă de ceva. Combinată cu filosofia, fidelitatea asta poate deveni periculoasă. S-a mai întâmplat în comunism. Credinţa în filosofia interpretată a lui Marx şi a lui Engels a condus la o utopie politică şi socială. Această mâncare politică, făcută dintr-o credinţă falsă şi o filosofie stupidă, a otrăvit generaţii întregi.
Mi-a mai rămas veganismul, ca atare şi eventuala lui etică.
Pot înţelege pe cineva care şi-a ales acest stil de viaţă, prin care nu consumă nimic de origine animală. Nu am cum să fiu împotriva unei alegeri personale sau de grup. Problema apare când persoana, ori grupul, încearcă să mă influenţeze şi pe mine, vrând să îmi schimbe concepţia şi alegerea proprie despre modul meu de viaţă. Bunăoară, tot mai desele proteste împotriva producătorilor de produse din carne, ori împotriva celor care le comercializează. Asta nu prea e etic! În primul rând.
Apoi, nu prea are fundament ştiinţific. Nici măcar cercetătorii britanici, care cercetează orice, nu au făcut vreun studiu din care să reiasă că ar fi dăunător consumul de carne şi de produse din carne. De asemenea, nu există nici un studiu ştiinţific prin care să se fi demonstrat că eliminarea produselor animale din alimentaţia umană ar fi garantul sănătăţii depline.
Există, însă, alte studii ştiinţifice, care dovedesc faptul că stomacul omului nu s-a obişnuit încă nici măcar cu alimentele procesate cu ajutorul focului. Fiindcă Prometeu s-a născut prea recent în istoria speciei umane. Cu atât mai puţin este obişnuit stomacul omului cu consumul de cereale, ori de alte produse ale culturilor agricole. Fiindcă agricultura a fost inventată de om şi mai recent. După descoperirea focului.
Cu alte cuvinte, un nutriţionist corect va încerca să adapteze alimentele contemporane la stomacul primitiv al omului, obişnuit încă doar cu fructele culese şi cu vânatul mâncat crud.
Şi, uite aşa, veganismul a rămas singur cuc… pardon, ca un fir de grâu spelta, răsărit pe o plantaţie imensă de rapiţă, fiindcă bobul a căzut acolo din ciocul unui cuc.
În termenii hotărâţi de tribunalul britanic, specializat în dreptul muncii, veganismul devine o concepţie discriminatoare. Nu faţă de om, nici faţă de animale, ci faţă de… plante. Pentru că există alte studii ştiinţifice serioase, care nu au fost realizate de cercetătorii britanici, ce dovedesc faptul că plantele au un sistem inteligent (subliniez, inteligent) de autoapărare. Ba, chiar că ar avea simţăminte, fiind sensibile la un anumit gen de muzică, ori la atingerea şi afecţiunea omului. Culmea cercetărilor a scos la iveală şi faptul că plantele suferă, asemeni omului, de stres şi dacă sunt rănite. Cert este că şi plantele sunt vii! Şi, prin recoltare ele sunt ucise. După care bestiile umane le devorează.
Deci, cum m-ar putea convinge un practicant al veganismului să ucid o plantă? Că etic nu ar fi. Nici faţă de concepţiile mele alimentare şi nici faţă de eliberarea discriminatorie a animalului din braţale ucigaşe ale omului. Filosofie nu poate fi, pentru că încă nu are un sistem filosofic conturat. Eventual, vreun aforism. Iar de credinţă…, să mă ierte zeiţa Marte, nu cred că s-a apucat nimeni să construiască vreun templu.
Pe scurt, ca şi omnivor, mă simt discriminat! Ca şi gingaşa ceapă care îşi varsă sângele iritant pe altarul bucătăriei umane vegane!