Acum îmi dau seama că alegerea titlului acestui articol a reprezentat din partea-mi un exercițiu de cinism, de ironie inutilă în fața unor destine complet dezastruoase. Cei doi nu au fost nu au reprezentat niciodată o familie. Jeff Scott Buckley (născut în 17.11.1966) a fost rezultatul unei iubiri infantile din timpul colegiului între tatăl său natural Timothy (Tim) Buckley şi o colegă a acestuia Mary Guibert, pe care Tim o părăsește fără regrete când deja era însărcinată cu Jeff, pentru a îşi începe scurta carieră muzicală. Cei doi nu s-au întâlnit decât o singură dată, când Jeff avea opt ani, cu ocazia unui turneu al tatălui său ȋn California. Contactul cu muzica se va produce timpuriu, având ȋn vedere că mama sa cânta la pian şi violoncel, iar tatăl vitreg, Ron Moorehead, era pasionat de rock-ul lui Jimi Hendrix sau al celor de la Pink Floyd, Led Zeppelin, Who ș.a. De fapt, primul album cumpărat de Jeff va fi zeppelinianul ”Physical Graffity”. Pune mâna pe chitară absolut întâmplător, la vârsta de 5 ani, când descoperă într-o debara instrumentul ce aparținuse bunicii sale. Aceasta va deveni “jucăria“ preferată a copilăriei şi a tinereții sale.
Aproape zece ani a petrecut prin studiourile de producție din Los Angeles ca instrumentist de studio și ca muzician de acompaniament în evenimentele din cluburile de rock, unde și-a dezvoltat calitățile de chitarist, pianist, percuționist şi ȋn primul rând de vocalist. Chiar dacă nu avea ambitusul lui Tim, patru octave prindea cu ușurință. Va părăsi California prin 1990 pentru New York şi după mai multe încercări prinde un contract ȋn Manhattan la clubul Sin-e. Programul său iniţial bazat pe cover-uri, ȋncet, ȋncet se va axa pe producții proprii, până într-o seară când este remarcat de nimeni altul decât Herb Cohen… primul producător al tatălui său. Cohen s-a orientat pe loc şi, din motive profesional-sentimentale, ȋl invită pe Jeff Buckley ȋn studio asigurându-i şi finanţarea primului album “Grace” ȋn 1994 chiar la Columbia Records. Albumul, iniţial, nu este aşa bine vândut, cu greu atinge locul 150 în Top USA, dar după trei ani de turnee mondiale, albumului ȋi crește cota mai mult, iar prin 2007 atinge 2 milioane de exemplare vândute. Prea târziu. Vom vedea de ce.
Albumul este, vis-a-vis de gustul fiecăruia, o mică perlută, greu de ȋncadrat ca stil, oferind ca şi ȋn cazul lui Tim, cam de toate… Jeff Buckley va asigura compoziția, chitara, orga, harmonium și dulcimer, sprijinit de Mick Grondahl la bass şi Matt Johnson la tobe, având ca invitat la a doua chitară pe Gary Lucas, prieten din adolescentă şi coautor la unele piese.
Atmosfera albumului se deschide cu piesa “Mojo Pin” cu un intro enigmatic la dulcimer și acorduri subtile la chitară ȋn spatele unei voci când modulate, când strangulate, purtându-ne prin pasajele insomniei generate de o iubire ȋncă neatinsă față de o “black beauty”.
Urmează piesa titlu a albumului “Grace”, care transferă subiectul iubirii undeva pe malul oceanului, sugerând contorsionări suferinde, cu schimbări de ritm, o tratare vocală ce o vom găsi doar peste vreo 20 ani la Cedric Bixler-Zavala, compozitor şi vocalist la Mars Volta.
Pesimismul caracteristic “familiei” continuă şi ȋn dubla “The Last Goodbye” şi “Lilac Wine”, ȋn ultima, măcar totul se estompează cu ajutorul unui… vin roze. Acuratețea vocală este din nou de remarcat, cu accentul dramatic specific, genetic. Urmează o baladă “So Real” cu rezonanțe ce îmi aduc aminte de Simon Le Bon şi al său Duran Duran.
Din noianul de cover-uri prin care s-a stilat în anii de debut, dar şi din idolatrie, a ales pentru acest prim album al său o piesă de la Leonard Cohen şi nu oricare… ”Hallelujah”… pe care chiar că o defineşte de-a dreptul ȋngereşte.
Urmează o altă melodie de dragoste neîmplinită ce beneficiază de nişte versuri cu valențe pur bacoviene despre noapte, ploaie, monumente funerare și, bineînțeles, despre singurătate, adică “Lover, You Should’ve Come Over”.
“Corpus Christie Carol” piesa ce va “curge” ȋn continuare este un tradiţional britanic de prin secolul XV a cărui compozitor va rămâne “anonimus” pe vecie. Există o opinie cum că acest “Carol” ar fi fost scris după decapitarea nefericitei Anne De Boleyn una dintre cele şase… ale lui Henry al VIII-lea în 1536.
Albumul în varianta originală din 1994 se încheie cu “Dream Brother”, o melodioară scrisă pentru, şi despre un coleg de scoală care își părăsea iubita ȋnsărcinată ȋntocmai la modul ȋn care “tatăl”, Tim Buckley, o părăsea pe mama, Mary Guibert, atunci când Jeff Buckley era pe “drum”. Până la urmă o autobiografie cântată cu alte personaje. Albumul a fost reeditat după nişte ani ȋn noua variantă având bonus piesa ”Forget Her”.
Tânărul si indiscutabil frumosul Jeff Buckley va reuşi cu acest album, aşa, din prima, ceea ce nu a reuşit predecesorul său, Tim Buckley… adică să câștige marele premiu al Academiei Charles Cros ȋn urma jurizării unor reprezentanţi din media-muzicală, producători, artiști etc. Mulțumit oarecum de acest prim album Jeff Buckley va decide ca pe cel de-al doilea album să-l pregătească ȋn Memphis şi să-l ȋnregistreze tot în New York sub bagheta lui Tom Verlaine, vocalul din trupa new yorkeză Television. A pregătit un material de 20 de piese din care complet editabile pentru viitorul disc intitulat “My Sweetheart The Drunk” vor fi doar patru trase, după cum spuneam, ȋn New York pentru că Jeff făcea naveta Memphis – New York când avea pregătit un pachet de 2,3 piese.
În seara zilei de 28 mai 1997 Jeff Buckey a avut concert ȋn clubul Barrister din Memphis, după care s-a retras cu o parte din ”band” ȋn studioul unde repetau şi finisau piesele viitorului album. După miezul nopţii Jeff are chef să se răcorească şi pleacă să facă o baie ȋn Mississippi. Martorii spun că a intrat ȋn fluviu ȋmbrâcat, ȋnotând ȋn plută pe spate și fredonând “Whole Lotta Love”, când deodată dispare sub apă, până ȋn data de 4 iunie când este scos de apă la suprafață, mai ȋn aval. Concluzia poliţiei a fost că s-a înecat datorită valurilor create de o ambarcaţiune ce a trecut ȋn mare viteză. Autopsia a scos ȋn evidenţă că nefericitul artist nu consumase nici alcool şi nici droguri şi prezenta o rană ȋn zona craniană.
Aşa tragic se va termina cariera “familiei” Buckley, care prin firava şi subtila lor contribuție, rămân nişte cantautori de mare valoare. Albumul “My Sweetheart The Drunk” va apărea postum ȋn 1998 ȋn formă de dublu-album incluzând cele 4 piese finisate, 6 ȋn lucru şi restul captări de prin concerte și studiouri, dar marea majoritate a noilor lucrări au plecat odată cu Jeff.
Tragica sa dispariție va fi amintită în nenumărate “cântări” semn al preţuirii de care se bucura Jeff Buckley printre semeni. Voi amintii doar pe cei reprezentativi: Massive Attack cu “Teardrop”, Chris Cornell ”Wave Goodbye” de pe albumul” Euforia Morning”, Pete Yorn cu “Bandstand in the Sky” de pe albumul “Nightcrowler”, Coldplay cu “Shiver”, Lana Del Rey – “Gods and Monsters” şi foarte mulţi alţii.
Pe curând, Dan Gabriel