Sunt ca o ţaţă nevorbită de o lună de zile. Atât de multe am să vă spun încât şi mâinile mi se bâlbâie în încercarea de a vă povesti prin gesturi toate cele vrute.
Chiar cu câteva zile înainte de a fi declarată starea de urgenţă în România, am fost prin pădurile din zona Ocolului Silvic Beliu. Habar n-am avut de ele. Mi-am găsit să le bat cu piciorul în plină înghesuială de ştiri şi investigaţii referitoare la tăierile abusive şi exploatările ilegale de prin pădurile României. Cică pădurarii Ocolului Beliu se apucaseră de plantat arbori.
N-am plecat cu mâna goală prin păduri. L-am luat şi pe Mircea Pascariu cu mine. Nu strică o pereche de ochi în plus şi un obiectiv fotografic adevărat.
Crezusem că pădurile sunt prin apropierea comunei, dar am mers o jumătate de oră bună, până la liziera uneia dintre ele. Mai că ne convinsese o ploaie măruntă să ne întoarcă din drum, fiindcă cărările musteau de apă şi de noroi. Însă, vreo doi kilometri maşina de teren a dansat de plăcere peste urmele lăsate de alte roţi.
“Camionete întregi de gunoaie strângem în fiecare an din zona asta, la intrarea în pădure”, începe şeful Ocolului, Ionel Ţolea, un dialog printre mişcările încete de volan. “Ar fi trebuit să venim cu elevii şcolilor din zonă la plantatul arborilor, dar s-a întrerupt şcoala, din cauza crizei ăsteia de sănătate”, a continuat Ionel Ţolea.
Talpa groasă a pantofilor mei mă ferea de umezeală, dar îmi venea să cer nişte cuie pe care să mi le înfig în ea ca să pot rămâne în picioare. În câteva minute după ce am coborât din maşină, noroiul se îndrăgostise de blugii mei, îmbrăţişându-i până la genunchi. Cum să zic să ne întoarcem? Eu am cerut să mergem în pădure să vedem plantările!
Copacii care se înălţau în faţa noastră fuseseră plantaţi acum 20 de ani, prin anul 2000, când terenurile degradate au fost preluate de la Administraţia Domeniilor Statului. Nu erau pe-acolo nici păşuni, nici terenuri agricole. Pe cele circa 280 de hectare, din Lunca Teuzului, s-au început împăduririle. Lucrările au durat 10 ani, pentru că s-a creat un ecosistem. Adică s-au plantat şi arbuşti, cum ar fi măceşi, meri şi peri pădureţi… Apoi stejarii, gorunii…Iar în intervalul ăsta de timp au fost şi calamităţi. Inundaţii, incendii…
Intrăm într-o pădure care a trecut de suta de ani. Toată a fost plantată . Aflăm de la Ionel Ţolea că o pădure nu se naşte cu forcepsul. Încercând să ocolească referiri directe la campaniile electorale sau televizate de împăduriri, îmi spune oarecum jenat: “Pentru înfiinţarea unei păduri se începe cu identificarea suprafeţelor, apoi cu un studiu al solului, pentru a se vedea consistenţa şi componenţa lui. Unde se pretează stejar, unde brad şi aşa mai departe. Toate astea dau o structură de specii care va alcătui viitorul ecosistem”.
Distanţa dintre noi se mărea încet şi sigur. Pantofii mei, pe care îi credeam de teren, îmi testau la fiecare pas abilitatea mea de a-mi păstra echilibrul printre ogaşele din noroi. Priveam cu ciudă cizmele de pădurar ale şefului de Ocol. De parcă ele erau de vină pentru refuzul meu de a încălţa altele ca ele ce mi-au fost oferite.
O cioată imensă îmi atrage atenţia. Ghicindu-mi gândul, parcă, Ionel Ţolea îmi zice, arătându-mi cu mâna o zonă plină de cioate şi de nişte mlădiţe pe care nici nu le observasem: “Asta e o zonă de regenerare naturală. Adică, aici nu am fost nevoiţi să facem plantări, pentru că a apărut arboretele în mod natural. Cel de lângă cioată este un stejar de doi ani. Cioata este de la un stejar de circa 100 de ani, care a fost valorificat”.
În primăvara acestui an se plantează circa 2 hectare de pădure, iar alte 10 hectare sunt regenerări naturale. Pentru exploatare, în ultima perioadă s-au tăiat 25 de hectare de pădure şi întreaga suprafaţă s-a regenerat natural, acum fiind în creştere alţi arbor I ce tind spre vârste seculare.
Dar, chiar aşa, care sunt vârstele pădurii? Parafrazându-l pe Tudor Muşatescu, o fi având şi pădurea vârste ale dragostei? Păi, o viaţă de om sănătos i-ar ajunge unei păduri doar să se maturizeze. Până la vârsta de 60 de ani doar se dirijează arboretele tânăr. E învăţat să crească, altfel spus. Între 60 şi 90 de ani se fac tăierile de igienizare ale arborilor. Sunt învăţaţi să intre în lume, mai pe limba noastră. Şi abia după 90 de ani o pădure este matură.
În ploaia deasă şi măruntă, ce începea să semene cu o ceaţă, am întâlnit vreo 15 oameni care plantau arboret într-un luminiş al pădurii. Ba, inclusiv într-un fost drumeag de căruţe.
-Plantaţi şi în drum?
-Nu mai avem pentru ce să intrăm în următorii zeci de ani pe aici. Arborii trebuie lăsaţi să crească în voie. Nu este nici fond de vânătoare, ca să-l administrăm.
7.800 de hectare de pădure sunt ale Ocolului Silvic Beliu, iar alte 7.500 de hectare au fost preluate în pază în zona Nadăş. Suprafaţa de la Nadăş a fost predată Ocolului Beliu de către Garda Forestieră, fiindcă a retras atestatul presupusului proprietar, adică Ocolului Privat Nadăş. Da, este vorba chiar despre celebrul caz al familiei Colţeu, cea care a revendicat şi a şi câştigat, la un moment dat, proprietatea asupra satului Nadăş şi a pădurii adiacente. Cine plăteşte pentru paza pădurilor din zona Nadăş? Pe hârtie, angajatorul, statul, cum ar veni. De fapt, salariile sunt plătite de către Ocolul Sivic Beliu. S-a propus ca plata unor cheltuieli să fie făcută prin compensarea unor contribuţii la bugetul statului, cum ar fi impozitele. Dar nu s-a aprobat. Deci, statul ia banii dintr-un buzunar şi îi mută în alt buzunar. Măcar nu se pierde pădurea, fiindcă fără pază era prădată deja.
-Apropos, cum staţi cu tăierile ilegale? Totul pare frumos la prima vedere. V-aţi confruntat cu acest fenomen? În ce zone?
-Nu pot spune că nu există tăieri ilegale, îmi răspunde Ionel Ţolea. Chiar zilele trecute am identificat trei cioate de arbori. Pădurarul a fost pus să plătească peste 1.000 de lei.
-Cum, pădurarul plăteşte?
-Păi, cine să plătească? El trebuie să păzească!
Aflu, astfel, că fenomenul tăierilor ilegale este mai amplu în zonele în care nu există pază asigurată. În special în zonele în care s-au făcut retrocedări masive, iar suprafeţele de pădure nu acoperă cheltuielile de pază. Şi atunci rămân nepăzite.
Cât are în pază un pădurar? Depinde de relief. La câmpie, un pădurar are în pază circa 300 de hectare de pădure. Dar, la munte, datorită avantajului reliefului, care îngreunează accesul în păduri, un pădurar are în pază circa 1.200 de hectare. Media ar fi de 600 de hectare de păzit pentru fiecare pădurar.
Mi-a ieşit un stânga-mprejur de excepţie, cu ajutorul noroiului de sub tălpi. Ca pe vremuri, în soldăţie, la Regimentul de Gardă. Reuşita mi-a fost motivată de ploaia de deasupra, de zâmbetele muncitorilor care plantau arborii şi care se uitau înţelegători la pantofii mei înfrăţiţi cu noroiul, dar şi de chemarea telepatică a maşinii de teren pentru întoarcerea la bază.
În timpul ăsta, de când am fost să văd pădurea născândă şi până am publicat trările mele de prin ea, şi de când stau pe-acasă sprijinit în speranţa că vom scăpa de coronavirusul ăsta, am văzut zeci de filmări ad-hoc, reportaje profesioniste televizate, am citit alte zeci de articole sau de postări pe internet despre mafia lemnului şi despre jaful din pădurile României. Nici o vorbă, nici o imagine despre vreun posibil responsabil. Deşi, cică, s-ar fi găsit şi făptaşii, precum şi membri mafiei lemnului, sumele de bani vehiculate, dar mai ales cauzele care duc la aceste hoţii prin păduri şi la distrugerea mediului înconjurător. Aşa că, mă gândesc la pădurarul din Beliu amendat cu 1.000 de lei fiindcă i-au dispărut trei arbori din pădure. Nu ştiu dacă a avut vreo vină, dar el a avut responsabilitatea de a păzi pădurea. Ca el or fi mulţi alţii, sunt sigur. Şi atunci, mă-ntreb: de ce nu răspunde nimeni pentru jafurile demonstrate din alte păduri? Ori fiindcă nimeni nu caută vreun responsabil de frica responsabilului, ori fiindcă responsabilul răspunde de paza pădurilor respective. Mai pe româneşte, cum naiba să urle lupul la el însuşi, dacă e pus de pază la stână?