Angelica
Era frumoasă foc ţigăncuşa, frumoasă şi dezgheţată. Avea un ten măsliniu, osatură delicată şi nişte ochi incredibil de albaştri şi de strălucitori, perdeluiţi cu gene negre, dese şi întoarse ca ale păpuşilor de porţelan. Ireale, la fel ca zâmbetul cu o mie de perle mărunte în chip de dinţi. Vindea flori. Sau cerşea. Sau şi una, şi alta, pentru că nu-ţi venea să dai doi bani pe buchetele ei de zambile ofilite, de narcise cu petale ponosite, de bujori scuturaţi sau ce alte minunăţii mai găsea ea prin cimitire sau pe la margine de drum. De regulă, schimbam cu ea două-trei vorbe şi-i umpleam palma mică şi murdară cu mărunţiş – fiecare din gaşcă îşi dădea obolul – fiindcă ne înduioşau soarta ei de copil mic, necăjit şi desculţ, şorţul peticit şi basmaua roşie, decolorată de soare, care-i acoperea creştetul lăsând la vedere cozile lungi, împletite, negre tăciune. Sau poate nu era asta, ci faptul că era nimicitor de drăgălaşă la cei zece ani ai ei şi că ştiam că, peste foarte puţin timp, frumuseţea îi va păli, strălucirea inocentă din priviri se va stinge şi Angelica se va transforma într-o balabustă oarecare, de timpuriu năpădită de plozi, o ţigancă tânără, târând după ea pe străzile oraşului şi la cerşit o liotă de puradei mucoşi şi flămânzi.
– Angelico, nu te-am mai văzut demult pe-aici. Am crezut că te-ai măritat!
– Nu mă mărit eu acum, mai întâi să cresc mare!
– Cât de mare?
– Păi să am şi eu doisprezece ani…
Fetiţa cu ochi azurii nu glumea. Răspunsese cu toată seriozitatea şi rămăsese lângă masa unde ne beam noi sucurile, pe terasa unde toţi chelnerii o cunoşteau şi-o îngăduiau. Am făcut, ca de obicei, chetă, iar Angelica s-a ales cu vreo cinci lei în monede clinchetitoare, pe care i-a vârât în buzunarul şorţului, nu înainte de a ne mulţumi tuturor.
Când ajungeam la “Parc”, ne aşteptam să fie şi ea prin zonă, că doar de-aici pornea, pe faleză în jos, pe la celelalte baruri pricopsite ale epocii, locuri cu cafea naturală şi clientelă selectă, nu calică. Ba, într-o seară anume când ne strânseserăm mai mulţi şi banii puşi la comun nu ajunseseră pentru acoperirea consumaţiei, cineva a avut inspiraţia s-o întrebe pe ţigăncuşă dacă ne creditează cu şapte lei. Serioasă şi metodică, puştoaica a acceptat târgul şi a pus pe masă câteva bancnote mototolite din câştigul zilei. Cred că atunci am văzut-o pentru ultima oară. Astăzi, dacă mai trăieşte, Angelica are vreo 45 de ani şi, probabil, nepoţi sau chiar strănepoţi. Cine ştie?… Cu ochi albaştri, adumbriţi de gene negre, dese.
CODRINA DIANA TOMOV