Despre prietenie
Îi dau şi azi dreptate unui mare „expert” în materie de prietenie
(printre altele): „Nu cunoaştem decât ceea ce îmblânzim. Iar
oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Cumpără lucruri gata
făcute de la negustori. Şi cum nu există negustori de prieteni,
oamenii nu mai au prieteni” (Antoine de Saint-Exupéry). Poate
copiii mai leagă, în zilele noastre, prietenii, oamenii maturi mai rar.
Tinerii preferă gaşca sau singurătatea. Se spune că ceasul sensibilităților,
al prietenilor şi al dragostei se opreşte în jur de 45
de ani. După această vârstă, se trăieşte din zestre. Sentimentele
rămân aceleaşi sau devin, poate, mai profunde. Norocoşii rămân
uniți prin aceeaşi frânghie a prieteniei şi se întâlnesc pe suişul
către acelaşi pisc. Ei preferă solidarizarea atomizări, altruismul
egoismului, opțiuni datorate lucidității, experienței de viață şi
culturii.
De-a lungul anilor, am descoperit că nu pot fi creați prieteni
vechi şi că nimic nu poate înlocui vreodată un prieten pierdut.
Motivatia prieteniei este, pentru ei, de ordin superior: schimbul
cultural, de idei. Legătura aceasta sfântă dintre oameni o simt ca
pe o pace reciprocă şi ca pe un zbor spiritual pe deasupra
amănuntelor vulgare ale vieții.
Lumea nebună, nebună de astăzi n-are memorie. Uită.
Amnezia e boală modernă. E lucru trist să-ți uiți prietenii.
Mai ales că nu toți îi avem. Frecventarea lor e o şcoală. De la care
însă, în zilele noastre, tot mai mulți chiulesc. Convorbirea cu ei
e o învățătură. Cine mai are nevoie de ea? Astăzi, tot mai mulți
sunt atotştiutori fără şcoală, fără profesori, fără prieteni. Prietenii
sunt incomozi. Ei te sfătuiesc spre bine, nu-ți laudă nebuniile.
Prieten şi linguşitor în acelaşi timp nu se poate. Mai mult chiar,
prietenii ne sunt îndatorați cu părerile lor sincere despre noi.
Egolatrii au nevoie de măgulire, de laude deşarte, de solidaritate
în scopuri mărunte, derizorii, uneori chiar de părtaşi la intrigi,
fărădelegi, năruiri. Or, prietenia ar trebui să nască şi să întrețină
doar sentimentul de generozitate, cel mai frumos de care e
capabilă inima omenească. De aceea, e preferabil ca vânătorii de
prieteni de circumstanță să fie ocoliți. Să nu ne facem prea repede
prieteni. Să nu ni-i apropiem pe cei noi cu uşurătate şi să nu-i
abandonăm – tot cu uşurătate pe cei dintotdeauna. Pe toți să-i
testăm, la nevoie. Căci pe prietenul sigur îl cunoşti în împrejurări
nesigure. E uşor să găseşti un prieten în fericire, foarte greu în
nenorocire. În rest, lumea e plină de falşi care îşi ocolesc prietenii
când aceştia cad din bogăție în sărăcie. Niciodată şi invers. Când
prietenul ar trebui să fie un al doilea eu al tău. În orice caz, un
dar prețios al vieții. Să nu-l uităm, atunci, să-l păstrăm ca pe o
comoară. Căci nu merită să trăieşti măcar fără un prieten adevărat.
Sunt oameni în care nimeni n-a recunoscut vreodată un aliat
posibil în drumul către țintele înalte ale vieții. Aceasta le pune
sub semnul întrebării valoarea. Poate dezamăgirea i-a pierdut.
N-ar fi trebuit. Dezamăgirea e o josnicie când vine de la prieteni.
Le-a fost oferită prietenia ca un dar de preț. Ei au transformat-o în datorie.
Sau poate n-au vrut ca prietenul lor să fie prietenul tuturor. Căci
pe lume sunt atâtea suflete însetate de prietenie şi atât de puțini
prieteni adevărați. Cea mai trainică prietenie este cea născută din
vorbă: „Vorbim şi noi ce ne trece prin minte”. A spus-o Eminescu,
a spus-o Creangă, nu mai țin minte. Rețin doar că primul s-a stins
în luna iunie şi prietenul lui i-a supraviețuit doar şase luni.
Cea mai frumoasă prietenie este cea dintre un bărbat şi o
femeie. Atât de frumoasă, încât puțini sunt cei care cred că există.
Noica distingea două tipuri umane. Unul care face elogiul
prieteniei, al armoniei, al îmbogățirii prin identitate, destindere
şi schimb paşnic de idei, trăiri, confidențe. Altul care crede că
învață infinit mai mult de la duşman, în tensiune. Eu prefer
polemicile cordiale care întrețin prietenia veritabilă. Prietenul cel
mai bun, în toiul dialogului, devine, uneori, duşmanul cel mai
vajnic. Teribilul prieten-duşman, omul care mă ține trează sub
cearcănul lunii.
Lucia Cuciureanu, dintr-un Arad nedefinit