Eminescu – o ispită fără timp
Noi, românii, avem în cultură o personalitate copleșitoare. Un creator de geniu care ne-a lăsat o operă uimitoare, încă vie. Îl avem pe Mihai Eminescu. O „povară” atât de greu de purtat, încât abia o ducem. Nu-i vorbă, nici contemporanilor lui nu le-a fost ușor. Dar nici poetul, conștient de geniul său, nu s-a așteptat să fie imediat citit și înțeles de public și de oamenii cultivați și sincronizați la cultură din tinerețea sa. Ei măcar aveau o scuză: „Într-un fel arăta literatura română înainte de Eminescu, altfel arată peisajul acestei literaturi după el” (Tudor Vianu). Dar noi ce scuză am putea avea?
De-a lungul vremii, l-am situat într-un Empireu național intangibil. L-am fetișizat, transformându-l în zeu/statuie ori stindard, la care ne-am închinat de cel mult două ori pe an. Unii au făcut și capital politic pe seama lui. A fost evocat adesea retoric și adulator, în clișee și platitudini, fără să fie citit. Ce-ar fi de făcut pentru a depăși această solemnitate metaforică, pe care poetul ar fi respins-o categoric?
Haideți să-l (re) umanizăm pe Eminescu, să-i atingem „poala de la haină”. Să ne reamintim că a fost „om viu,/ viu,/ pipăibil cu mâna”. Nu spunea nimănui ce scrie, nu arăta, își încuia manuscrisele. Prietenii îi scoteau poeziile din buzunare pentru a i le publica, lui, indiferentul la toate. La funcții, statut social ori civil. Nu-i plăcea să discute nici despre scrierile sale publicate. Dacă era provocat, zicea: „Lasă-mă în pace, îți place, bine, nu-ți place, treaba ta”. Era nenorocit când îi lipseau cafeaua și tutunul. Nu putea scrie fără aceste stimulente. Citea mult, șezând la masa de brad, lungit pe canapea sau în pat. Saluta cu expresia „Trăiască nația!”. Când era astfel salutat, răspundea „Sus cu dânsa!”.
Haideți să-l recitim, să-l recunoaștem și să-l „tulburăm” printr-o forare în adâncul operei sale irezistibil ademenitoare. Să ființăm în „câmpul lui magnetic”. Să ne lăsăm atinși de liniile lui de forță și să ni le asumăm ca pe o ascendență fertilizatoare: „Poet înseamnă să ai nevoie de poezie ca de aer. Ea să fie răsuflarea ta. Înseamnă ca tot ce se frământă în tine, tot ce arde în tine – cugetare, visare, simțământ, dureri și bucurii, îndoieli și aflări – să fii mânat, ca de o poruncă, a le exprima în poezie”. Să-i urmăm exemplul: o invitație permanentă la demnitate în cultură.
Haideți să repetăm cu Nichita: „Să ne împrietenim cu Eminescu sărutându-i versul/ iar nu slăvindu-l de neînțeles”. Să citim „Scrisorile” cu cei mai mulți destinatari din toată corespondența sa. „Sara pe deal” care face cât toate nopțile Șeherezadei. „Odă (în metru antic)”, capodoperă a poeziei tragice de inițiere în singurătate și în moarte. Să-i descoperim „acustica gândirii” (Alexandru Paleologu) în poemul „Se bate miezul nopții…”. Versuri de un inefabil nespus: „Pe când greieri, ca orologii, răgușit prin iarbă sună” sau „Strălucea pustia albă de a lunei rază ninsă”. Cea mai frumoasă declarație de dragoste din poezie: „Că te-am iubit atâta putea-vei tu să ierți?”. Și multe alte înțelesuri. Căci despre opera lui Eminescu se poate simți, gândi și spune în felurite chipuri. Trăirea estetică adevărată nu e fixă, cu condiția să nu fim noi stângaci în admirație.
Mihai Eminescu a intrat în aceste zile, pe 15 iunie, în al 170-lea an de la nașterea sa. Din eternitate, atât de puțin. Să ne bucurăm că e al nostru și noi ai lui. Prin viețuire în preajma creației sale, am putea să ne luminăm pe dinăuntru și să ne redimensionăm idealurile. O ultimă întrebare mă frământă acum: Ne mai place oare nouă, românilor, să visăm?
Lucia Cuciureanu, dintr-un Arad nedefinit