Scurtă istorioară a ansamblului folcloric care a închis vama româno-ungară cu un spectacol

Două condiţii esenţiale au pus de-o bârfă şi au creat Ansamblul folcloric „Zărandul”: eu voiam să înfiinţez unul, iar cel condus de Ştefan Muntenaş îşi căuta o finanţare. Numele l-am ales tot din două considerente: să nu spună nimeni că am furat vreo idee şi să acoperim o zonă cât mai mare de interferenţe folclorice. Pe de altă parte, Consiliul judeţean Arad desfiinţase ansamblul „Doina Mureşului”din subordinea lui, păstrând doar Orchestra „Rapsozii Zărandului”. Pe scurt, Aradul nu mai avea un ansamblu folcloric reprezentativ.

Sală de repetiţii aveam, fiindcă tocmai igienizasem Teatrul Vechi, îi montasem o podea din lemn, montasem un acoperiş care să conserve clădirea, iar orchestra avea o altă sală de repetiţii. Ce mai aveam nevoie? De voinţă. Dudu Blagu Ienăşesc a construit orchestra. I-am spus că nu vreau să fie nici un instrument electronic, iar el mi-a cerut instrumente noi. Broancă, braci, acordeon, clarinet, vioară…

Imediat după înfiinţare, prin 2001, Adrian Şimon îmi spune că se naşte un nou festival naţional de folclor, la Mamaia, sub egida Televiziunii Române, condus de Mărioara Murărescu şi că ar fi bine să trimitem propunerea noastră la preselecţie. Festivalul avea ca temă „obiceiuri tradiţionale de nuntă”, iar el ar fi cules un obicei din comuna lui natală, Bata. Cum Mureşul desparte Banatul de Crişana, iar Bata e pe malul lui stâng, nunta urma să fie bănăţeană. Nu m-a convins doar pe mine, ci şi pe juriul care a făcut selecţia, ansamblul nostru fiind unul dintre cele nouă alese să participe la Festival.

Aveam şi un sponsor pentru plata transportului. Sorin. Îndrăgostit lulea de una dintre dansatoare. Îi încercuise unui politician, pe ecranul televizorului, cu un marker, locul unde apăruse, la un moment dat, într-o înregistrare filmată, dansatoarea după care şi politicianului i se scurgeau gândurile. „Aşa o să ai şi tu o amintire cu ea”, i-a spus politicianului.

Ne mai trebuia o „vedetă” folclorică, care să interpreteze cântecele bănăţene, dar mai ales doinele bănăţene. Achim Nica a acceptat mai repede decât ne-am fi aşteptat. De fapt, Achim Nica a fost printre primii artişti de la care am aflat că măreţia valorii artistice este legată direct proporţional de modestia artistului.

La Mamaia ne-au cazat într-o fostă tabără de pionieri. Toţi 40 am dormit în două dormitoare, cu băi şi toalete comune. Achim Nica n-a prea dormit, din cauza sforăiturilor. Dar contam pe un premiu la Festival!

A fost doar un loc patru. Cică dansurile erau prea haotice şi lipsea „desenul de scenă” al ansamblului. Am deranjat tocmai prin autenticitate. Şi cică nici cămăşile nu erau din zonă. Atunci am aflat şi de porecla de „murdărescu”, şoptită prin culise de folclorişti.

Nu intraseră zilele în sac, fiindcă ne-a venit o altă invitaţie din Ungaria. Nu puteam spune unde, în ce oraş, fiindcă şi cititul numelui pe silabe ne încurca. Hodmezovasarhely îşi aniversa 1000 de ani de la prima atestare documentară şi invitase vreo 12 ansambluri folclorice. Din Olanda, Irlanda, Lituania, Polonia, Tunisia, Bulgaria, Serbia, Ucraina şi Dumnezeu mai ţine minte de unde, căci el nu îmbătrâneşte… Din România eram noi şi un ansamblu de la Turda. Parcul central al orăşelului cochet găzduia o scenă impresionantă, cu o tribună pentru 1500 de spectatori. Pe scenă a fost cum a fost, dar spectacolul a fost la finalul zilei. Organizatorii i-au invitat pe toţi participanţii în curtea Primăriei, unde le-a oferit o cină. Peste 600 (şase sute!) de muzicanţi şi dansatori, cu obiceiuri şi tradiţii foarte diferite, recunoşteau în farfurii gulaşul despre care mulţi doar auziseră. Seara cădea printre paharele de vin şi bere, ori printre cele de pălincă, când cei de la Turda au făcut să apară două viori, un clarinet şi un contrabas. Abia îi auzeam noi, arădenii, de la o masă distanţă, însă câţiva dintre dansatori au ieşit la joc. Celelalte sute de artişti nu şiau ce se întâmplă. Nu mai ţin minte dacă din priviri, ori din vorbe m-am înţeles cu şeful orchestrei noastre, dar sigur au apărut cele două viori, contrabasul, acordeonul, clarinetul şi saxofonul. Ce să cânte turdenii cu arădenii? Un joc din Banat! Nu ştiu cum s-au ridicat sutele de dansatori dintr-o dată! Şi, ce să danseze ungurii, olandezii, polonezii, tunisienii, ucrainienii, sârbii, irlandezii şi bulgarii şi…? O horă! Au mai apărut şi alte instrumente, însă amintirea era deja întipărită în minte.

Totuşi, nu cred că un ansamblu folcloric a blocat vreodată o vamă la graniţa dintre două ţări.

Fusesem invitaţi la Jula (Gyula), în Ungaria, la Festivalul Pălincii. Oraş cu o comunitate românească puternică. Oraşul în care s-a născut şi Gheorghe Pomuţ, românul devenit general în armata americană, care a negociat cumpărarea Alaskăi de către SUA de la ruşi.

România nu intrase în Uniunea Europeană, iar cozile de autovehicule la vama româno-ungară erau kilometrice. Noi, un autocar plin cu dansatori, muzicanţi şi producători locali de produse alimentare, inclusiv de ţuică şi niscaiva oficiali.

Ansamblul nostru avusese spectacol cu o seară înainte. Stăteam toţi la o cafea, dimineaţa, pe o terasă improvizată a festivalului, lângă Cetatea din Jula. Pe scena Festivalului s-a făcut linişte brusc. Un grup de copii întârzia să apară. Noi ne pregăteam de plecare. Politicianul cu televizorul marcat umbla şi acum după… curul ansamblului, deşi avea o iubită ce urma să-i devină soţie. Dar, el tot cu gândul la dansatoare… Dansatorii erau cu chef de joc de dimineaţă. Aşa că au apărut iar instrumentele muzicale şi… dă-i şi joacă. Spectatorii festivalului au venit la micul nostru spectacol. Aproape că am urcat în autocar în aplauzele lor.

La vama Vărşand, la intrarea în România, coada autovehiculelor se oglindea, parcă, în lungimea cozii din partea de ieşire spre Ungaria. Ştiam că aşteptarea va dura o veşnicie vamală. Prin urmare am luat zecile de paşapoarte, am făcut slalom printre maşini şi m-am dus la şeful vămii să le ştampileze până când ajungeam la rând. Deh, era cu pile. „Ce-ai făcut în Ungaria?”, mă întreabă prin uşiţa ghişeului. „Am fost cu ansamblul folcloric la Gyula”. „Cu cine?” „Cu Muntenaş, cu Dudu…” N-apuc să mai zic ceva. „Ce dor îmi e de un chef cu Muntenaş şi cu Dudu…”, îmi zice şeful vămii în timp ce îşi privea nostalgic colegul ce ştampila paşapoartele. „Vrei să îi vezi şi să îi auzi? Hai că le zic să coboare, dacă vrei!”. „Eşti nebun?”. Nu i-am mai răspuns. Au coborât toţi membri ansamblului. Dudu a aranjat orchestra, iar dansatorii au creat spectacolul din spatele lui Ştefan Muntenaş. Pe asfalt. În cele vreo 15 minute de spectacol au venit să-i vadă şi vameşii unguri şi cei români, şi de la intrarea în România şi de la intrarea în Ungaria. Cei care aşteptau la rând au ieşit din maşini. Mai erau care dansau lângă portierele deschise. Cred că a fost prima oară când vameşii au mituit artişti chiar la graniţă. Cu ce aveau şi ei prin preajmă: wiskey şi ţigări.

Politicianul s-a ţinut ca scaiul de fustele ansamblului, agăţându-şi dorinţele de ţesătură, până la spectacolul ce aniversa 40 de ani de la înfiinţarea ansamblului pe care îl desfiinţase Consiliul judeţean, „Doina Mureşului”. Urcat pe scena Teatrului Clasic din Arad ca pe un cal nărăvaş, a strigat în sală ca un conducător de oşti: vreau să reînfiinţaţi Ansamblul „Doina Mureşului”! După câteva luni, dintr-un birou, fără public, a desfiinţat şi Ansamblul „Zărandul”. Ambele nume au fost preluate de alte ansambluri folclorice.

În Casa Hirschl, lângă Teatrul Vechi, au rămas, o vreme, doar costumele ce reprezentau Ineu, Şicula, zone din Banat, din Sibiu, de pe Valea Mureşului… văzute pe zeci de scene.

Facebook Comments Box
WP2Social Auto Publish Powered By : XYZScripts.com