De Ziua Naţională a Culturii Române, am întrebat despre ea

Chiar aşa, cum e corect? Ziua Culturii Naţionale sau Ziua Naţională a Culturii Române? Fiindcă nu e totuna! Pentru mine, cel puţin. Ce sărbătorim astăzi: cultura naţională sau cultura română la nivel naţional? Cultura naţională mi se pare ceva ambiguu. Nu ştiu ce conţine, ci doar că e naţională. Adică e o cultură care aparţine naţiei. Române, în speţă. Cultura asta nu prea spune nimic despre români, ori despre România. Pe când Cultura Română cred că ar defini mai clar identitatea de care s-ar putea putea folosi o naţie pentru a trece o graniţă a cunoaşterii. Că aşa-i la vamă, te întreabă de cartea de identitate.

De-aia m-am gândit să concep o mică anchetă de opinie, în care am invitat să răspundă mai multe personalităţi ale culturii române. Cele care au fost dispuse să răspundă la o oră târzie din seară. Am personificat Cultura Română şi i-am întrebat pe interlocutorii mei:

• Ce i-aţi spune Culturii Române dacă aţi privi-o în ochi?
• Ce i-aţi ura de Ziua Ei?

Nicu Mihoc, actor, director artistic Teatrul Naţional Târgu Mureş: Îi doresc la mulţi ani! Deşi avem un rapt în dramaturgie, încă din perioada comunistă. Se pare că nu prea erau texte de sertar. E cam pustiu în scrieri dramaturgice româneşti. Sunt interesanţi cei care au scris după 1990, dar textele premiate nu sunt cele care trebuie. În nici un juriu nu sunt actori. Se montează doar texte care plac unui actor. Or, teatrul e despre concret. Stăm binişor la clasici în dramaturgia românească. E şi adevărat că am scris târziu în limba română. Noii dramaturgi scriu pentru actori, nu împreună cu actorii. Asta făcea Shakespeare, de exemplu. Şi de-aia e contemporan oricui.

Florin Iaru, scriitor: Eu mă uit la Cultura Română, dar ea are ochii închişi!

Gheorghe Schwartz, scriitor: Cultura Română seamănă perfect cu România. În pandemie, amândouă! În România s-ar putea trăi dacă nu s-ar îndeplini trei condiţii: 1. Nu avem valoarea cuvântului; 2. Avem ierarhii aberante, 3. Totul se începe, se inaugurează cu o panglică, dar nu se termină nimic. În cultură e la fel. Nu avem oameni care să se ocupe de ea. Se fac manifestări culturale cu străini, lipseşte o instituţie culturală, adică agentul cultural, e o dihonie peste tot în cultură.

Cristian Buzneanu, artist plastic, muzician: În 2014 am fost la oftalmolog şi mi s-a spus că mi-au crescut dioptriile. De atunci nu mai văd bine Cultura Română. Cultura Română trăieşte astăzi în underground. Nu iese la suprafaţă. Se promovează doar falsa cultură.

Lajos Notaros, jurnalist, scriitor: Eu i-aş spune Culturii Române să se odihnească un pic. Fiindcă nu sunt vremuri pentru ea, pentru cultură adică. Iar pentru cultură viaţa e chiar periculoasă în spaţiile virtuale. În aceste spaţii, cultura e ca un copil de 7 ani care nimereşte într-un birt. Eu îi spun să stea liniştită, căci va veni şi vremea ei. Nu ştiu dacă eu voi apuca vremea aia, dar sigur va veni!

Ovidiu Pecican, istoric, scriitor: Cultura română e parte din cea europeană și din universalitate. Nu o spun eu. O dovedesc Brâncuși, Enescu, Eliade, Cioran, Ionesco, Lupasco, Matyla Ghika și alții asemenea lor. În timp ce acasă la noi revistele mor, teatrele rămân închise, cinematografele sunt o simplă amintire, plasticienii, sculptorii, muzicienii și cei care acoperă spațiul vocației lor producând literatură au rămas iar pe cont propriu. Îi doresc deci culturii române să rămână o realitate vie, deschisă spre toate zările, să refuze să îngenuncheze, să își apere demnitatea și geniul cu toate armele – pașnice, prin excelență – de care dispune.

Darie Pop, poet: Oamenii de cultură, în general, se regăsesc în universalitate ca patrie. În ceea ce privește scena culturală românească – cea care se adresează consumatorului local – ea are specificitățile sale care, spre deosebire de peisajul universal, caută să vorbească limba locului. (Caută să se facă înțeleasă prin mijloacele de care dispune, are accent regional precum Rapsodia lui Porumbescu, culori contrastante, primare și iz de mâncare și vin de casă.) Multe dintre nișele aparente – nu sunt, multe dintre tendințele avangardiste – nici ele. Nu mi se pare nici rău, nici bine.

Lucia Cuciureanu, critic literar, eseistă, poetă: Cultura nu mai e de mult un proiect național la noi. E tăiată în bucăți și abuzată secvențial de grupuri și grupulețe obscure. S-a așternut mătasea broaștei pe fața ei limpede și plină de strălucire. Draga de ea, violată în lift.

Victor Scoradeţ, critic, dramaturg, traducător: Ce-ți doresc eu ție, cultură națională: Îți doresc ca, de ziua ta, să primești de la guvernul român un program amplu și coerent, finanțat corespunzător, menit să pună în valoare uriașul tău potențial. Îți doresc administratori competenți, pasionați și conștienți de valoarea ta actuală și de aceea la care ai ajunge dacă ți s-ar da atenția cuvenită mai mult de o zi pe an. Adică exact ceea ce merită artiștii și intelectualii români.

Theo Herghelegiu, regizor, dramaturg: Mă sună al lu’ Balint și cică: Mâine e ziua Culturii Române, sis; bagă și tu câteva vorbe, o declarație, acolo, că fac un material la mine pă site. Zic: Mâine e?! Păi… și ce să spun – adică despre ce…?  – Păi, zi ce i-ai spune tu culturii române, dacă ai avea prileju’ s-o privești drept în ochi. Bun așa. Stau și mă gândesc: ce să-i zic io amarâtei ăsteia, care moare de foame și de frig și în special de frică de când o știu!? Hm. Greu, frate. Mai ales că, sincer vorbind, nici nu cred c-aș putea s-o privesc în ochi. De rușine, exact… Cum?! Nu, nu a mea. A ei! 

Mircea Pascariu (mπ), inginer hidrotehnician: cultura română este dură și târzie. este calmă și explozivă. e un telefon la patru dimineața. te enervezi brusc, apoi o iubești. cultura română pășește pe gresia din tavan, se sparge ca în Matrix 3. revine în Alien. exact când înveți să taci și să înjuri. e un fum de trabuc îmbibat în vin negru-urs. văzută din spate, are fund fain.

Adam Puslojic, poetul, mi-a răspuns, dar intra la o emisiune radiofonică, în care vorbea tocmai despre Ziua Culturii Române. Era trist, fiindcă îi murise fratele întru poezie şi traduceri din română în sârbă, Miljurko Vukadinović.

Eu, ce să mai zic? Îmi amintesc de împărţeala Culturii Române, făcută de regretatul critic şi istoric de artă, Horia Medeleanu: cea valabilă până la Chitila, apoi, cea valabilă până la Curtici şi, în fine, cea valabilă dincolo de Curtici. De vama Curtici, e vorba, pentru cei care ar trebui să creadă în Cultura Română în fiecare zi. Nu doar de ziua ei.